Sfântul Cuvios Siluan Athonitul-dascăl apostolic și profetic al Bisericii

„Mă rog Ție, Milostive Doamne,
dă tuturor popoarelor pământului
să Te cunoască prin Duhul Sfânt.”

 

La aproape 50 de ani de la adormirea în Domnul a starețului Siluan, pe 26 noiembrie 1987, Patriarhia Ecumenică – sub a cărei jurisdicție spirituală și canonică se află comunitatea Sfântului Munte al Athosului – proclama în mod oficial întregii Ortodoxii autenticitatea sfințeniei vieții și scrierilor unui mare „bătrân” („gheron” în grecește, „stareț” în rusește) sau părinte duhovnicesc experimentat: schimonahul athonit Siluan Ivanovici Antonov(1866-1938)

Viața sa exterioară de o perfectă ,,banalitate” monahală a ascuns chiar şi pentru părinții şi frații propriei sale chinovii athonite, profunzimea unică a experienţei spirituale a Cuviosului Siluan.

Pentru că în arhivele de la Russikon despre Cuviosul Siluan există doar următoarea însemnare:
„Părintele Siluan, schimonah. Numele civil: Semion Ivanovici Antonov, țăran din gubernia Tambov, districtul Lebedinsk, satul Şovsk.Născut în 1866.
Sosit la Sfântul Munte în 1892.
A îndeplinit următoarele ascultări: la moară, la Kalamareia, la Vechiul Russikon şi la economat.
Decedat la 11/24 septembrie 1938.”

Copilăria și tinerețea lui Semion

Viitorul „staret” se născuse într-o familie simplă, săracă, evlavioasă şi numeroasă de țărani ruşi,  alcătuită, pe lângă părinți, din cinci băieți și două fete.
Deși lipsit de învăţătură, tatăl lui Semion era un om plin de adâncă credinţă şi de multă înțelepciune în viață.
Amintindu-și peste ani de blândeţea şi echilibrul sufletesc al părintelui său după trup,
Cuviosul Siluan povestea de pildă cum într-o vineri, uitând că este post, a pregătit pentru întreaga familie, aflată vara la câmp, carne de porc.
Cu toate acestea, tatăl său nu i-a spus nimic, aducând vorba cu blândeţe despre această întâmplare abia după şase luni, pentru că – zicea el – ,,nu am vrut să te rănesc, băiatul meu”.

Cuviosul Siluan continua: „Iată un stareţ cum mi-ar fi plăcut să am. Nu se înfuria niciodată, era întotdeauna liniştit, întotdeauna blând.
Gândiți-vă, a aşteptat şase luni clipa potrivită ca să mă îndrepte, fără să mă rănească sau să mă dojenească. N-am ajuns la măsura tatălui meu.”

Încă de mic copil,  pe când avea doar patru ani, Semion și-a spus în gând „Când voi fi mare, voi căuta pe Dumnezeu pe tot pământul!”

Auzind, mai apoi, de sfinții ruşi şi de minunile săvârşite la mormintele lor, tânărul Semion şi-a dat seama că „dacă există sfinţi, înseamnă că Dumnezeu este cu noi şi n-am nevoie să străbat tot pământul ca să-L găsesc.”

La vârsta de nouăsprezece ani se roagă mult, cu lacrimi, simte o prefacere interioară şi atracție pentru viaţa monahală.
Dar tatăl său îi refuză permisiunea de-a pleca la faimoasa Lavră a Peşterilor din Kiev, sfătuindu-l să-şi execute mai întâi serviciul militar, după care va fi liber să facă aşa cum crede.

Această înflăcărare duhovnicească a durat vreme de trei luni, după care însă s-a stins.

Semion, un tânăr frumos şi viguros, a început să se întâlnească cu flăcăii din sat, să iasă cu fetele, să cânte la acordeon, să bea vodcă, pe scurt să se bucure de viață.
Era apreciat pentru firea lui paşnică şi blândă şi era iubit de săteni, ca şi de tinerele fete, dar era departe de a fi fost un sfânt.

Dotat cu o fire robustă şi cu excepțională forță fizică, Semion trece prin multe ispite.
La petrecerile săteşti mănâncă şi bea fără măsură (înghite singur un platou cu cincizeci de ouă şi bea, fără să se îmbete, până la trei litri de votcă!).
Fără a fi fost vorba de căsătorie, intră în legătură cu o fată din sat şi într-o seară inevitabilul se produce.
Iar într-o zi, de hramul bisericii din sat, trece pe lângă crimă: se ia la harță cu doi frați, lovindu-l pe unul dintre ei în piept atât de puternic, încât acesta de-abia rămâne în viață.

În tumultul acestei vieți de păcat şi necurăție, chemarea resimţită spre viața monahală începe să dispară.

Dumnezeu însă îl mai cheamă o dată.
Astfel, în vis, vede cum un şarpe îi intră pe gură în trup.
Sculându-se din somn pradă unui dezgust violent, aude limpede glasul blând al Maicii Domnului:
„Ai înghițit un şarpe în somn şi ți-e scârbă. Tot aşa, nici mie nu-mi place ceea ce faci tu acum”.

Până la sfârşitul vieţii, Cuviosul Siluan va mulțumi Maicii Domnului pentru îndurarea şi milostivirea cu care l-a întors de la păcat.

Petrecută cu puțin timp înaintea serviciului militar, această a doua chemare a jucat un rol decisiv în viaţa lui Semion, care de acum încolo se schimbă cu totul.
Simte o adâncă ruşine pentru faptele sale şi în el se trezeşte un ascuțit simțământ al păcatului, însoţit de o adâncă și aprinsă nevoie de pocăinţă.

Se roagă, de aceea, mult lui Dumnezeu să-i îngăduie să-şi împlinească netulburat dorinţa sa fierbinte de pocăinţă neîncetată, intrând în viața monahală.
Iar Dumnezeul îl ascultă.

În timp ce era plecat în armată, un negustor de grâne venit în sat remarcă la o horă pe tânăra fată pe care o cunoscuse Semion şi o cere în căsătorie.
Semion a mulțumit lui Dumnezeu pentru că i-a îndeplinit rugăciunea, fără a uita însă păcatul său.

Îşi va executa serviciul militar ca simplu soldat în batalionul de geniu al gărzii imperiale din Sankt Petersburg.
E un soldat conştiincios, paşnic, prietenos, cu o conduită ireproşabilă; cu gândul însă e mereu la pocăinţă şi la Sfântul Munte, unde trimite chiar şi bani din solda sa.

Cu puţin înainte de eliberare, impresionat de faima și slujbele săvârşite de Sfântul preot Ioan din Kronstadt (1829-1908) şi la care asistase în câteva rânduri, se duce împreună cu secretarul companiei să-i ceară binecuvântarea.
Negăsindu-l, îi scrie acestuia o scrisoare cu doar câteva cuvinte:
„Părinte, vreau să mă fac monah. Roagă-te ca lumea să nu mă reţină.”

Întors în cazarmă, Semion simte încă din aceeaşi zi, din momentul în care Sfântul Ioan s-a rugat pentru el, ,,vuind în jurul lui flăcările iadului”.

Primii ani de viață monahală

Părăsind capitala Imperiului țarilor, Semion se întoarce acasă doar pentru a-şi lua rămas-bun şi pleacă după o săptămână spre Athos. Se îmbarcă pe un vapor la Odessa, iar în toamna lui 1892 sosește în Sfântul Munte la Marea mănăstire rusească a Sfântului Pantelimon (Russikon), o chinovie uriaşă cu aproape două mii de vieţuitori,

La prima spovedanie, duhovnicul îi atrage atenția asupra necesității câştigării sau păstrării neîncetate a treziei sau vigilenţei interioare asupra tuturor mişcărilor minţii şi a izgonirii „gândurilor” rele, pătimaşe, de îndată ce se ivesc, înainte ca mintea să consimtă cu ele, deschizând astfel uşa păcatului cu fapta.
Este rânduit să muncească la moara mănăstirii.
Toată ziua lucrează neobosit cărând saci, iar noaptea şi-o petrece în rugăciune, încercând să doarmă cât mai puţin.

Neputând să-l facă să se întoarcă în lume, diavolul ii sugerează acum gândul de a pleca în pustie și a se mântui în singurătate. Invocând ascultarea de egumen şi necesitatea binecuvântării pentru asemenea inițiativă,
Semion biruie şi această ispită primejdioasă şi își dă seama de forţa uriaşă a ascultării ca armă în lupta duhovnicească împotriva demonilor.

Alături de ascultare, pentru alungarea ispitelor şi a gândurilor necurate şi demonice, fratele Semion este povăţuit acum de părintele său duhovnicesc să dea minții drept lucrare neîncetată rostirea neîntreruptă a rugăciunii lui Iisus:

,,Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!”

După numai trei săptămâni de rostire neîncetată a rugăciunii cu gura, apoi și cu mintea, într-o seară, pe când se ruga înaintea icoanei Maicii Domnului, rugăciunea îi intră în inimă, ca de acum înainte şi până la sfârşitul vieţii să ţâşnească de aici de la sine, în ritmul bătăilor inimii, ziua şi noaptea, fără încetare.

Lipsit de experienţă, Semion nu înțelege însă raritatea darului primit de la Maica Domnului şi pe care majoritatea asceţilor îl obțin cu mare dificultate numai după ani de nevoinţă.

Rapiditatea cu care dobândise darul rugăciunii neîncetate a inimii şi relativa uşurinţă cu care împlinea asceza impusă de severa regulă athonită şi ascultările primite l-au expus însă apoi ,,înşelăciunii”

Mai exact, atacurilor perfide şi insidioase ale gândului pătimaş cel mai primejdios și subtil, și care nu-i cruță mai ales pe cei desăvârşiţi: „gândul” mândriei.

Acesta îi sugera astfel de idei: „Duci o viață sfântă, te-ai pocăit, ți s-au iertat păcatele, te rogi neîncetat, îți faci bine ascultarea, eşti desăvârșit”,
aşa că „poate te vei mântui; dar dacă, ajungând în rai, nu-i vei afla acolo pe cei pe care-i iubești, nu avea nici o bucurie”.

Drept urmare, în ciuda rugăciunii neîncetate şi a ascezei riguroase neobosite,
Semion va fi victima unor fenomene luminoase înşelătoare, demonice(neînsoțite, cu alte cuvinte, de zdrobire de inimă şi umilință, ci, dimpotrivă, de exaltare și râs) și a unor intense atacuri demonice.
După vederea acestei stranii lumini, demonii au început chiar să i se arate, iar el, naiv, vorbea cu ei ca și cu nişte oameni.

Aceştia însă, alternativ, când îl înălțau ridicându-l până la cer („Ești un sfânt!”), când îl prăvăleau disperat în adâncul osândei veşnice („Nu te vei mântui niciodată!”).
Aceste oscilații infernale au durat vreme de şase luni.
Zilele treceau, puterile de luptă îi slăbeau, curajul începea să-l părăsească, iar disperarea i se strecura în suflet.

Într-o după-amiază, înainte de vecernie, şezând în chilia sa, a atins treapta ultimă a deznădejdii
(„Dumnezeu e cu neputinţă de înduplecat”).

Preţ de un ceas a încercat sentimentul unei părăsiri totale de către Dumnezeu, fapt care i-a aruncat sufletul în întunericul unei spaime îngrozitoare.

Pradă aceleiaşi întristări şi spaime, se duce la vecernie în Paraclisul Sfântului Ilie, unde de-abia rosteşte rugăciunea: „Doamne lisuse Hristoase, miluieşte-mă!”

şi de îndată în dreapta uşilor împărăteşti, în locul icoanei Mântuitorului,
Îl vede aievea pe Hristos Cel Viu.

Întreaga sa ființă i se umple dintr-odată de lumina harului Sfântului Duh în care recunoaşte pe Domnul.
Privirea Sa blândă şi infinit bună, iradiind o negrăită iertare, pace şi bucurie, atrage irezistibil întreaga făptură a fratelui Semion copleşită de focul harului până dincolo de limitele puterilor fireşti.

Intensitatea viziunii îi provoacă o stare de epuizare vecină cu moartea.
Domnul dispare, dar Duhul Sfânt îl răpeşte până la cer unde aude cuvinte negrăite.
Semion percepe această răpire ca o naştere de sus, ca pe un eveniment pascal, ca o înviere duhovnicească.

Timp de câteva zile după arătarea lui Hristos, Semion trăieşte o stare de intensă fericire pascală, e plin de bucurie şi iubire pentru Dumnezeu şi pentru întreaga lume.

„Ține mintea ta în iad şi nu deznădăjdui !” mesajul Mântuitorului adresat prin Cuviosul Siluan umanității contemporane

După acest eveniment minunat începe o lungă perioadă (cincisprezece ani!) marcată de frecvente cercetări ale harului, dar şi de părăsiri dublate de intense atacuri demonice.

Fratele Semion, devenit din 1892 monahul Siluan, ia cu mult curaj asupra sa aspra asceză a luptei împotriva gândurilor pătimașe (primul stadiu al păcatului) și a imaginației (canalul pe care se strecoară gândurile pătimașe în suflet) pentru câștigarea treziei lăuntrice și discernământului gândurilor, fără de care rugăciunea nu-şi dă roadele ei.

Cu toată asceza şi rugăciunea, lumina harului îl părăsea adeseori, iar în locul ei simțea cum în jurul lui se îngrămădeau demonii.

În jurul anului 1906, cincisprezece ani de la prima arătare a Domnului, în cursul uneia dintre nopțile înfricoşătoare și anevoioase de luptă cu demonii pentru rugăciunea curată, descurajat de inutilitatea eforturilor depuse în acest scop,
Siluan cade din nou timp de un ceas în ghearele unei disperări infernale, vecine cu moartea și necredinţa.

Când deznădejdea a scăzut în intensitate, a încercat ridicându-se de pe scăunel să se închine la icoane, dar vede chilia plină de demoni şi silueta înfricoșătoare a unui demon profilându-se între el şi icoane şi aşteptând ca,
închinându-se lor, cuviosul să i se închine de fapt lui, demonului.

Descurajat, Siluan se așază din nou jos, pleacă jos capul şi se roagă îndurerat:

„Doamne, vezi că demonii mă împiedică să mă rog cu mintea curată. Învață-mă ce să fac ca să se depărteze de la mine."

Şi atunci aude în inimă glasul Domnului:

„Sufletele celor mândri suferă de-a pururea din partea demonilor."

Atunci Siluan zice:

„Doamne, Tu eşti milostiv, sufletul meu o ştie. Spune-mi ce să fac ca sufletul meu să se facă smerit."

Şi din nou Domnul îi răspunde în inima sa, dându-i soluția practică a problemei, metoda cea mai sigură a câştigării smereniei:

 „Tine mintea ta în iad şi nu deznădăjdui!”

Enigmatică şi şocantă, această scurtă frază concentrează esența mesajului spiritual al Cuviosului Siluan sau, mai exact, mesajul adresat prin el de Hristos umanității contemporane.

Caracterul ei paradoxal este provocator la adresa figurii triumfaliste ori pietist-edulcorante a creştinismului actual într-o epocă dominată de un sentiment crescând de disperare în fața absurdității generale a existenţei

Viaţa creştinului nu poate fi alta decât viaţa lui Hristos pe pământ.

În mod inevitabil, ea întâlneşte în desfăşurarea ei ispitirile, persecuțiile, crucea, dar şi pogorârea în iad fără de care însă nimeni n-ajunge la înviere şi înălţare.

Lupta pentru dobândirea „smereniei lui Hristos” și dragoste nesfârșită în rugăciunea pentru lumea întreagă

Timp de încă alți cincisprezece ani Cuviosul Siluan se nevoiește pentru dobândirea ,smereniei lui Hristos”.

Deşi lupta continuă, harul nu-l mai părăseşte ca înainte şi, la capătul acestor ani, sufletul primeşte puterea de a respinge dintr-o singură mişcare a minții, insesizabilă din exterior, gândurile pătimaşe, atingând nepătimirea și rugăciunea curată.

În această stare, Cuviosul Siluan începe să înțeleagă în profunzimea lor marile taine ale vieții duhovniceşti.

Pe măsură ce simțirea harului sporea şi se permanentiza, în rugăciunea sa creştea atât recunoştinţa față de Dumnezeu şi milostivirea Sa negrăită, cât şi mila şi compasiunea pentru toți oamenii şi întreaga creație iubită deopotrivă şi egal, fără nici o discriminare, de Dumnezeu.

Se roagă cu înflăcărare pentru toţi oamenii, fără deosebire: pentru credincioşi şi necredincioşi, pentru vii şi pentru morţi, pentru prieteni şi vrăjmaşi, pentru cei de pe pământ şi pentru cei din iad, pentru cei ce au fost şi pentru cei nenăscuţi încă – într-un cuvânt, pentru toţi şi pentru toate.
Se roagă chiar și pentru vrăjmaşi.

Aşa cum ne arată şi cele câteva fotografii ale sale, schimonahul Siluan era un om robust, cu trup şi trăsături virile, puternice şi aspre de ţăran rus, deprins cu munca fizică.
Asprimea trăsăturilor nu reuşeşte să ascundă întru totul blândeţea, delicatețea și profunda sa sensibilitate.

Refractar la orice minciună, răutate, judecată, vulgaritate sau meschinărie, era de o mare noblețe interioară.
Calm, serios (surâdea doar, nu râdea niciodată), blând, era mai presus de toate un om al smereniei, gata oricând de a ceda celuilalt şi de a asculta.
Vorbea puţin şi atunci simplu, fără echivocuri şi, mai ales, fără nici cea mai mică trufie.
Nu contrazicea niciodată, nu judeca niciodată pe nimeni.
Dacă cineva era criticat în prezența sa, îi lua apărarea.
Dacă nu era înțeles sau era contrazis tăcea, pentru că nu spera să convingă pe interlocutor cu explicații și argumente în lucruri în care decisivă e doar experienta duhovnicească.

Monahii de la Russikon, care îl apreciau pe Siluan pentru modestia şi blândeţea sa, dar nu le-ar fi trecut vreodată prin minte să-i ceară sfatul, socotindu-l un om simplu, un ţăran neînvăţat.

Mulți monahi nu-l iubeau. Sobrietatea sa ascetică îi deranja pe monahii neglijenți care nu se dădeau în lături de la câte un pahar de rachiu sau votcă şi care, ori nu-i răspundeau la salut, ori îl apostrofau adeseori zicându-i: „Sfânt blestemat!” sau, în batjocură: „Luminatul!”

Libertatea cu care vorbea deschis, când era întrebat, despre Dumnezeu ca Tată al său milostiv, îi şoca pe mulți, chiar dintre cei îmbunătățiți, care-l priveau cu rezervă:
,,Sau e in rătăcire, sau e mare!”, suspectând în familiaritatea cu care vorbea despre Dumnezeu şi cele duhovnicești o lipsă de smerenie primejdioasă.

Sfârșitul vieții sale pământești

În aceşti ani, imensa iubire a „starețului” pentru lume, ignorată de frații săi monahi, începe să rodească discret sub forma a diferite harisme de care se bucură cei ce i se adresează, chiar fără să-l cunoască, prin scrisori: clarviziuni, profeţii, vindecări.
Era din ce în ce mai absorbit de rugăciunea plină de compasiune şi suferinţă pentru lume.

Sfârşitul pământesc al Cuviosului Siluan a fost la fel de blând, liniştit, smerit şi senin ca şi întreaga sa viaţă de monah.

În toamna anului 1938, plecarea sa la Domnul a fost precedată de o scurtă suferinţă (de opt zile) cauzată probabil de o afecțiune cardiacă agravată subit.
Înainte de a pleca la infirmerie, la întrebarea părintelui Sofronie dacă va muri, răspunde doar atât: ,,N-am atins încă smerenia.”
La infirmerie primeşte Sfântul Maslu şi se cuminecă zilnic.

La câteva ceasuri după ce i s-a citit Canonul de rugăciune către Maica Domnului la ieşirea cu greu a sufletului, perfect lucid, senin şi cufundat în rugăciune, se stinge uşor, fără ca vecinii de infirmerie să simtă ceva, între orele 1-2 noaptea în ziua de 11/24 septembrie 1938, în timp ce în paraclisul infirmeriei se cânta Utrenia.

Ultimele sale cuvinte către părintele infirmier venit să-l întrebe înainte de miezul nopții dacă are nevoie de ceva, au fost: ,,Nu, mulţumesc, n-am nevoie de nimic.”

Prohodit de soborul părinților şi fraților mănăstirii, este înmormântat după rânduiala monahală, cusut în rasă şi fără sicriu, la ora 16 în după-amiaza aceleiaşi zile.

Abia după moartea sa, confrații monahi de la Russikon şi-au dat seama de sfinţenia autentică a schimonahului Siluan.

Lucru straniu, dar perfect explicabil în condiţiile modului de existență al părinților athoniţi care, pentru a nu cădea din smerenie în mândrie, au dezvoltat la maximum arta autodisimulării ascetice a virtuţilor personale şi cultivă deliberat neîncrederea în sfinţenia cuiva aflat încă în viață.

Însemnările sale duhovnicești au schimbat lumea

La recunoaşterea sfinţeniei lui Siluan au contribuit din plin şi cunoaşterea „însemnărilor” Cuviosului găsite în chilia sa după moarte.

Cuvintele schimonahului Siluan despre iubirea de Dumnezeu şi de oameni, despre Duhul Sfânt şi smerenie, despre câștigarea smereniei prin pogorârea minții la iad fără a deznădăjdui au produs o profundă impresie asupra monahilor îmbunătățiți de la Russikon.

Şi într-adevăr, însemnările Cuviosului Siluan sunt printre cele mai prețioase documente spirituale ale secolului nostru.

Sunt în felul lor o traducere a Filocaliei şi a întregii tradiţii spirituale răsăritene într-un limbaj duhovnicesc nou, simplu, viu,
biblic (nu biblicist) şi tradițional (nu tradiţionalist),
lipsit de retorică şi emfază şi capabil astfel să atingă inima contemporanilor noştri.

Marcate de înalta desăvârşire spirituală atinsă de autorul lor, ele sunt mărturia vieţii sfinte pe care a trăit-o în Duhul Sfânt.

Popularitatea mondială de care se bucură viața duhovnicească cu adevărat extraordinară a fericitului Siluan Athonitul, ca și însemnările sale pe drept remarcabile în simplitatea, profunzimea și incandescența experienței spirituale pe care o atestă se datorează în principal vrednicului ucenic și fiu duhovnicesc al cuviosului din ultimii săi ani de viață pământească și neobosit mărturisitor al duhului și învățăturii sale în Occident, sfântul Sofronie Saharov.

Acestea se datorează  extraordinarei sale cărți despre Starețul Siluan. Viață-Învățătură-Scrieri  scrisă în 1948 și publicată în originalul rus în 1952 la Paris.

Tradusă în cinsprezece limbi moderne de circulație, chiar în arabă, coreeană și japoneză, această carte a fermecat și impresionat profund pe mulți.

Ea s-a bucurat și se bucură pe drept de o extraordinară audiență și căutare.

În Occident ea a stârnit și alimentat un veritabil entuziasm duhovnicesc conducând și convertind pe mulți la Ortodoxie.

Ea este totodată singura sursă documentară din care cunoaștem detaliile vieții și învățăturii Sfântului  Cuvios Siluan.

Iubirea de oameni l-a îndemânat pe Siluan să-şi aștearnă în scris experiența interioară, extraordinara sa viaţă duhovnicească ignorată aproape cu totul de confrații săi monahi.

Scurte şi scrise în cuvinte foarte simple – ,,stareţul” nu putuse urma şcoala din sat mai mult decât ,,două ierni” – dar de o frumusețe tulburătoare şi de o profunzime spirituală unică, „însemnările” revin constant, într-un ritm specific, care trădează originea lor în rugăciunea neîncetată, asupra unui număr redus de teme (cele esenţiale):
Dumnezeu nu poate fi cunoscut decât în Duhul Sfânt, iar Acesta îl descoperă ca iubire infinită;

Dumnezeu nu poate fi găsit decât în Duhul Sfânt şi pe calea poruncilor, respectiv la capătul smereniei, compasiuni și iubirii de vrăjmași.

preluare după Cuviosul  Siluan Athonitul: între iadul deznădejdii și iadul smereniei și iubirii lui Hristos, studiu introductiv al părintelui profesor arhidiacon  Ioan I. Ică jr, din prefața cărții Cuviosul  Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei, Însemnări duhovnicești, Editura Deisis, Sibiu 2001,  pp.5-49