Cuviosul Antonie cel Mare și începutul monahismului ca răspunsul omului la iubirea lui Dumnezeu

În fiecare an, la 17 ianuarie, întreaga Biserică îl pomenește pe Sfântul Cuvios Antonie cel Mare, părintele monahismului, una dintre cele mai luminoase figuri ale creștinismului universal.
Prin el, pustia a devenit cetate, iar cetățile au început să se golească, pentru ca oamenii să caute Împărăția.

La puțin timp după mutarea sa la Domnul, Sfântul Atanasie cel Mare, ucenicul și prietenul său apropiat, i-a scris viața. Această lucrare a devenit piatra de temelie a literaturii aghiologice și a schimbat definitiv direcția spiritualității creștine, atât în Răsărit, cât și în Apus. Nu a fost doar o biografie, ci o chemare adresată întregii lumi: chemarea la o viață trăită numai pentru Dumnezeu.

Antonie s-a născut în anul 251, în satul Coma din Egiptul de Sus, într-o familie creștină înstărită. Rămas orfan de tânăr, a auzit în biserică două cuvinte din Evanghelie care i-au schimbat definitiv viața: chemarea la desăvârșire prin lepădarea de avere și îndemnul la încredințare totală în pronia lui Dumnezeu. Nu le-a interpretat simbolic, ci literal. A împărțit tot ce avea săracilor și a ales calea nevoinței.

La început, nevoința sa a fost aproape de sat, într-o vreme în care monahismul nu era încă organizat. Apoi s-a retras în singurătatea deplină, într-un fort roman părăsit, unde a trăit douăzeci de ani fără a fi văzut de oameni. Această tăcere nu l-a izolat, ci l-a făcut izvor pentru mii de suflete. În jurul lui s-au adunat ucenici, iar pustia s-a umplut de rugăciune.

Când persecuțiile au încetat, Antonie s-a retras mai adânc în pustie, la Muntele Kolzim, dar nu a încetat niciodată să fie prezent în viața Bisericii. A coborât în Alexandria pentru a întări pe cei persecutați și pentru a apăra credința adevărată împotriva rătăcirilor. A murit la vârsta de 105 ani, dar prezența lui nu a părăsit niciodată conștiința Bisericii.

Cuviosul Antonie nu a fost doar un pustnic, ci un întemeietor de conștiință duhovnicească. Scrisorile și apoftegmele sale, păstrate în Pateric, nu sunt simple maxime morale, ci expresii ale unei vieți trăite permanent înaintea lui Dumnezeu. Patericul însuși nu este doar o carte, ci o mărturie vie a răspunsului omului la iubirea lui Dumnezeu.

Dacă Scriptura ne arată iubirea lui Dumnezeu pentru oameni, Patericul ne arată iubirea oamenilor pentru Dumnezeu. Martirii au răspuns prin sânge; pustnicii au răspuns prin ardere lăuntrică neîncetată. În ei nu mai există constrângere exterioară, ci doar libertatea iubirii.

Pentru Părinții pustiei, Dumnezeu nu este o idee, nici o explicație a universului, nici o autoritate abstractă. Dumnezeu este Persoană vie, prezentă, iubitoare. De aceea, viața lor se desfășoară ca un dialog continuu cu El. Rugăciunea nu este o formă, ci o respirație.

Acești oameni trăiesc cu conștiința permanentă că stau înaintea lui Dumnezeu. Pentru ei, orice cuvânt rostit greșit în rugăciune nu este o simplă eroare, ci o întrerupere a dialogului cu Dumnezeu.
Iată reacția unui Bătrân la faptul că un frate a greşit un cuvânt din psalmii pe care-i rostea la slujbă: „Eu, când încep slujba, simt ca un foc arzând sub mine şi gândul meu nu poate să se încline nici la dreapta, nici la stânga. Deci, unde era gândul tău când am început slujba, de ai greşit cuvântul din psalm? Nu ştiai că stai înaintea lui Dumnezeu. Şi vorbeşti lui Dumnezeu?” (IV, 103).

Părinţii pustiei trăiesc la propriu împreună cu Dumnezeu, de aceea pentru problemele cu care se confruntă îl întreabă pe Dumnezeu însuşi de răspuns. Un alt avvă primeşte o întrebare, la care răspunde: „Dă-mi trei zile şi voi întreba pe Dumnezeu despre acesta şi-ţi voi da de veste cum este” (XVIII, 7).

Lepădarea de lume nu este dispreț față de creație, ci eliberare de tot ce împiedică întâlnirea deplină cu Dumnezeu. Lumea nu este rea, dar devine piedică atunci când ocupă locul care aparține numai lui Dumnezeu.

Pentru acești oameni, Dumnezeu nu poate ocupa un loc secundar. Dacă Dumnezeu există, atunci El este centrul, începutul și sfârșitul vieții. Totul pornește de la El și se întoarce la El. Orice altă așezare a valorilor este o deformare a adevărului.

Monahismul nu este o invenție târzie, ci o expresie firească a vieții Bisericii. În mersul poporului lui Dumnezeu către Împărăție, monahii sunt avangarda. Ei arată, prin propria lor viață, că Împărăția nu este un ideal îndepărtat, ci o realitate ce poate fi gustată încă de aici.

Ziceri și scurte istorisiri despre Avva Antonie

Trei Părinți aveau obiceiul să meargă în fiecare an la fericitul Antonie. Şi doi dintre ei îl întrebau despre gânduri şi despre mântuirea sufletelor, iar unul totdeauna tăcea, nimic întrebând.

Și după mult timp a zis Avva Antonie: Iată atâta vreme ai de când vii aici şi nu mă întrebi nimic!

Şi răspunzând, a zis lui: Îmi este de ajuns numai să te văd, părinte.

*

 Rugându-se odată Sfântul Antonie în chilia sa, a venit un glas zicând: Antonie, nu ai ajuns încă la măsura cizmarului cutare din Alexandria.

Sculându-se, deci, dimineața și luând toiagul de finic, a plecat către acela.
Ajungând, deci, la casa lui, a intrat la el.
Văzându-l, acela s-a tulburat.
A zis, deci, către el Bătrânul:
Spune-mi faptele tale.

Iar el a zis: Nu mă ştiu să fi făcut vreodată ceva bun, fără numai că, de cum mă scol dimineaţa, stau la lucrul meu de mână şi spun că toată cetatea aceasta, de la cel mic la cel mare, intră în Împărăţie pentru dreptățile lor şi numai eu singur voi moşteni iadul pentru păcatele mele.
Și iarăşi, seara, zic acelaşi cuvânt înainte de a mă culca.

Auzind Avva Antonie, a zis: Cu adevărat, ca un bun aurar, şezând în casa ta, cu odihnă ai moştenit Împărăția. Iar eu, fără discernământ fiind, locuind tot timpul în pustie, nu te-am ajuns.

*

Au cercetat nişte frați pe Avva Antonie şi i-au zis: Spune-ne cuvânt, cum să ne mântuim. Bătrânul le-a zis lor: Aţi auzit Scriptura? Nu vă spune bine?
lar ei au zis: Şi de la tine vrem să auzim, părinte.
Iar Bătrânul le-a zis: Zice Evanghelia: Dacă cineva te loveşte pe obrazul drept, întoarce-l şi pe celălalt.

Iar ei au zis: Nu putem să facem aceasta.

A zis lor Bătrânul: Dacă aceasta nu puteţi să faceţi, înduraţi măcar o palmă.

Au zis lui: Nici aceasta nu putem.
A zis Bătrânul: Dacă nici aceasta nu puteţi, măcar nu dați în locul celor ce aţi primit.
Și au zis: Nici aceasta nu putem.
A zis, deci, Bătrânul ucenicului său: Fă-le lor puțină fiertură că sunt neputincioşi.
Dacă aceasta nu puteţi, iar aceea nu vreți, ce să vă fac? De rugăciuni este nevoie.

*

A zis Avva Antonie: Eu nu mă mai tem de Dumnezeu, ci Îl iubesc, căci iubirea aruncă afară frica.

*

 A zis iarăși: De la aproapele este viaţa și moartea.
Căci dacă vom câştiga pe fratele, pe Dumnezeu câştigăm. Şi dacă smintim pe aproapele, lui Hristos îi păcătuim.

*

Ziceau că unul dintre Bătrâni a cerut lui Dumnezeu să-i vadă pe Părinți.
Şi i-a văzut pe ei, fără Avva Antonie.
A zis, deci, celui care i-a arătat: Unde este Avva Antonie?
Iar acela i-a zis: În locul unde este Dumnezeu, acolo este.

*

Câţiva frați au mers la Avva Antonie să-i vestească acestuia vedeniile pe care le vedeau şi să afle de la el dacă sunt adevărate sau sunt de la draci.
Aceştia avuseseră un asin şi le murise pe drum.
Cum au venit la Bătrânul, acesta, luându-le înainte, le-a zis: Cum a murit micul asin pe cale?
Au zis lui: De unde ştii, avva?
Iar el le-a zis. Dracii mi-au arătat.
Și ei i-au zis: Noi de am venit să te întrebăm, căci vedem vedenii şi de multe ori se adeveresc. Nu cumva suntem înşelaţi?
Şi i-a încredinţat Bătrânul, prin pilda asinului, că de la draci sunt.

*

Era cineva care vâna animale sălbatice în pustie şi l-a văzut pe Avva Antonie glumind cu fratii.

Voind să-l învețe că este nevoie din când în când să facă pogorământ fraţilor,
Bătrânul i-a zis lui: Pune săgeată în arcul tău şi întinde-l.
Și a făcut aşa.
A zis lui: Întinde-l şi mai mult.
Şi l-a întins. Și mai mult, i-a zis.
A zis lui vânătorul: Dacă îl întind peste măsură, se rupe arcul.
A zis lui Bătrânul: Aşa şi în lucrarea lui Dumnezeu!
Dacă forţăm peste măsură pe frați, se frâng repede.
Este nevoie, deci, ca din când în când să facem pogorământ fraților.
Auzind acestea, vânătorul a fost străpuns și, folosindu-se mult de cuvintele Bătrânului, a plecat.
Şi frații, întărindu-se, au plecat spre locul lor.

*

A zis Avva Antonie că vine timpul ca oamenii să-şi piardă minţile.
Şi, când vor vedea pe cineva care nu şi-a pierdut minţile, se vor ridica împotriva lui, zicând: Tu eşti nebun! – pentru că nu este asemenea lor.

*

Avva Antonie, stând odată în pustie, a căzut în akedie şi în multă întunecare a gândurilor.
Şi zicea către Dumnezeu: Doamne, vreau să mă mântuiesc și nu mă lasă gândurile.
Ce voi face în necazul meu, cum mă voi mântui?
Și numai puțin sculându-se a văzut afară pe cineva, stând ca şi el și lucrând, apoi sculându-se de la lucru și rugându-se, şi iarăși aşezându-se şi împletind funia, apoi, iar la rugăciune sculându-se.
Era îngerul Domnului trimis spre îndreptarea şi încredinţarea lui Antonie.
Și a auzit pe înger spunând: Așa fă și te vei mântui!
Iar el, auzind aceasta, a avut multă bucurie și îndrăzneală și, așa făcând, se mântuia.

 

Bibliografie:
PATERICUL MARE-Apoftegmele părinților pustiei- Colecția Tematică, Editura Bizantină, traducere, introducere și note Preot profesor Constantin Coman, Editura Bizantină, 2015 

Sfântul Atanasie cel Mare, Viața Cuviosului Părintelui nostru Antonie, traducere de pr. Dumitru Stăniloae, PSB 16, Editura EIMBOR, București, 1988