”O, Adame, roagă-te pentru noi, copiii tăi.”

Plângerea lui Adam- Sfântul Siluan Athonitul

„Adam, părintele întregii lumi, a cunoscut în Rai dulceața iubirii lui Dumnezeu și de aceea, atunci când pentru păcat a fost izgonit din Rai și a pierdut iubirea lui Dumnezeu, a suferit amarnic și cu geamăt mare suspina în toată pustia.
Sufletul lui era chinuit de un gând: „Am întristat pe Dumnezeu pe Care îl iubesc”.
Nu-i părea rău atât de Rai și de frumusețea lui, cât de faptul de a fi pierdut iubirea lui Dumnezeu, care în fiecare clipă și nesăturat atrage sufletul spre Dumnezeu.Așa tot sufletul care a cunoscut pe Dumnezeu prin Duhul Sfânt, dar mai apoi a pierdut harul, face experiența chinului lui Adam.Sufletul e bolnav și îi pare tare rău atunci când întristează pe Domnul Cel Preaiubit.

Adam tânjea pe pământ și suspina cu amar, și pământul nu-i mai era drag.
Suspina după Dumnezeu și grăia:

„Sufletul meu tânjește după Domnul și îl caut cu lacrimi.
Cum să nu-L caut?
Când eram cu El, sufletul meu era vesel și liniștit, și vrăjmașul n-avea intrare la mine;
dar acum duhul cel rău a pus stăpânire pe mine, și el tulbură și chinuie sufletul meu, de aceea sufletul meu tânjește după Domnul până la moarte;
duhul meu se avântă spre Dumnezeu și nimic de pe pământ nu mă poate veseli, și sufletul meu nu vrea să se mângâie cu nimic, ci vrea să vadă din nou pe Domnul și să se sature de El. Nu-L pot uita nici măcar pentru un singur minut și sufletul meu se chinuie după El, și de mulțimea întristării plâng cu suspine:

Miluiește-mă, Dumnezeule, pe mine zidirea ta cea căzută!”

Așa hohotea Adam și lacrimile lui curgeau de pe fața lui pe piept și pe pământ, și toată pustia răsuna de gemetele lui; dobitoacele și păsările tăceau lovite de durere și plângeau, iar Adam hohotea, căci pentru păcatul său toate au pierdut pacea și iubirea. Mare a fost întristarea lui Adam după izgonirea din Rai, dar când a văzut pe fiul său, Abel, omorât de fratele său, Cain, întristarea lui s-a făcut și mai mare, și cu sufletul chinuit de durere hohotea și gândea:
„Noroade vor ieși și se vor înmulți din mine și toate vor suferi și vor trăi în dușmănie și oamenii se vor ucide unii pe alții”.

Și această întristare a lui era mare, ca marea, și o poate înțelege numai cel al cărui suflet a cunoscut pe Domnul și știe cât de mult El ne iubește.

Și eu am pierdut harul și strig împreună cu Adam:

„Milostiv fii mie, Doamne! Dă-mi duh de smerenie și iubire.”

O, iubirea Domnului! Cine te-a cunoscut te caută neîncetat, ziua și noaptea, și strigă:

„Tânjesc după Tine, Doamne, și cu lacrimi Te caut. Cum să nu Te caut? Tu mi-ai dat să Te cunosc prin Duhul Sfânt, și această cunoaștere a lui Dumnezeu atrage sufletul meu să Te caute cu lacrimi.”

Adam plângea:

„Nu-mi mai este dragă pustia.
Nu-mi mai sunt dragi munții cei înalți, nici câmpiile, nici codrii, nici cântecul păsărilor; nimic nu-mi mai este drag. Sufletul meu e într-o mare mâhnire pentru că am întristat pe Dumnezeu.
Și dacă Domnul m-ar așeza din nou în Rai, chiar și acolo aș suferi și aș plânge pentru că am întristat pe Dumnezeu pe Care îl iubesc.” După izgonirea din Rai, Adam s-a îmbolnăvit cu sufletul și de întristare a vărsat multe lacrimi.
Tot așa, orice suflet care a cunoscut pe Domnul tânjește după El și spune:

„Unde ești Tu, Doamne? Unde ești Tu, Lumina mea? De ce Ți-ai ascuns fața Ta de la mine? De multă vreme sufletul meu nu Te mai vede și tânjește după Tine și Te caută cu lacrimi.”

„Unde e Domnul meu? De ce nu-L mai văd în sufletul meu? Ce-L împiedică să vieze în mine? Iată ce: nu este în mine smerenia lui Hristos și iubirea de vrăjmași.” Dumnezeu este iubire nesăturată și cu neputință de descris.Adam mergea pe pământ și de multele sale suferințe plângea din inimă, dar cu mintea se gândea la Dumnezeu;
și când trupul lui era neputincios și nu mai putea vărsa lacrimi, chiar și atunci duhul lui ardea după Dumnezeu, pentru că nu putea uita Raiul și frumusețea lui;
dar, mai mult decât orice, Adam iubea pe Dumnezeu și însăși această iubire îl atrăgea cu putere spre El.

„O, Adame, scriu despre tine, dar tu vezi: mintea mea slabă nu poate înțelege cum tânjeai după Dumnezeu și cum purtai osteneala pocăinței.

O, Adame, tu vezi că eu, copilul tău, mă chinui pe pământ; mic este focul în mine și iubirea de-abia nu se stinge.

O, Adame, cântă-ne cântarea Domnului, ca sufletul meu să se veselească în Domnul și să se lupte să-L laude și să-L slăvească cum îl laudă în ceruri heruvimii și serafimii și cum toate cinurile cerești ale îngerilor îi cântă cântarea întreit-sfântă!

O, Adame, părintele nostru, cântă-ne cântarea Domnului, ca tot pământul să te audă și toți fiii tăi să-și înalțe mintea spre Dumnezeu și să se bucure de răsunetul cântării cerești și să uite amărăciunile lor pe pământ!”

Duhul Sfânt e iubire și dulceață sufletului, minții și trupului.
Și cine a cunoscut pe Dumnezeu prin Duhul Sfânt, acela ziua și noaptea se avântă nesăturat spre Dumnezeul Cel Viu, pentru că iubirea lui Dumnezeu e foarte dulce.
Dar când sufletul pierde harul, atunci caută din nou cu lacrimi pe Duhul Sfânt.

Dar cine n-a cunoscut pe Dumnezeu prin Duhul Sfânt, acela nu-L poate căuta cu lacrimi, și sufletul lui e neîncetat frământat de patimi; mintea lui e ocupată cu gânduri pământești și nu poate ajunge la vedere [contemplare], nici să cunoască pe Iisus Hristos, Care este cunoscut prin Duhul Sfânt.

Adam a cunoscut pe Dumnezeu și raiul, și după cădere îl căuta cu lacrimi.

O, Adame, părintele nostru, vorbește-ne nouă, fiilor tăi, despre Domnul.
Sufletul tău a cunoscut pe Dumnezeu pe pământ, a cunoscut și Raiul, dulceața și veselia lui, și acum tu viețuiești în ceruri și vezi slava Domnului.
Spune-ne cum este preaslăvit Domnul pentru patima Sa și ce fel de cântări se cântă în ceruri și cât de dulci sunt aceste cântări, pentru că sunt cântate prin Duhul Sfânt.

Vorbește-ne de slava Domnului, cât de milostiv este El, și cât de mult iubește zidirea Sa.Vorbește-ne de Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, cum este ea mărită în ceruri și cu ce fel de cântări este ea fericită.Spune-ne cum se bucură acolo sfinții și cum strălucesc de har, cum iubesc ei pe Domnul și cu ce smerenie stau înaintea lui Dumnezeu.

O, Adame, mângâie și bucură sufletele noastre întristate. Spune-ne ce vezi în ceruri?…

De ce taci?… Doar tot pământul e în întristare…Sau din pricina iubirii lui Dumnezeu nu-ți mai poți aduce aminte de noi?Sau vezi pe Maica Domnului în slavă și nu te poți smulge din această vedere și nu vrei să ne spui un cuvânt de mângâiere, nouă, celor ce suntem copleșiți de întristare, ca să uităm amărăciunea ce domnește pe pământ?

O, Adame, părintele nostru, tu vezi întristarea fiilor tăi pe pământ. De ce taci?

Și Adam a zis:

Copiii mei, lăsați-mă în pace.
Nu mă pot smulge din iubirea lui Dumnezeu și să vorbesc cu voi. Sufletul meu e rănit de iubirea lui Dumnezeu și se veselește de frumusețea Lui, și cum pot să-mi mai aduc aminte de pământ?
Cei ce viază înaintea Feței Stăpânului nu se mai pot gândi la cele pământești.

O, Adame, părintele nostru, ne-ai părăsit pe noi, orfanii tăi. Iar noi suntem în amărăciune pe pământ.
Spune-ne ce să facem ca să plăcem lui Dumnezeu? Privește la copiii tăi împrăștiați pe pământ, împrăștiați și în gândurile inimii lor. Mulți au uitat pe Dumnezeu, trăiesc în întuneric și se duc în prăpastia iadului.

– Nu tulburați odihna mea.
Văd pe Maica Domnului în slavă și cum m-aș putea smulge din această priveliște și să grăiesc cu voi?Văd pe sfinții proroci și pe apostoli și toți sunt asemenea Domnului nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu.Umblu prin grădina Raiului și peste tot văd slava Domnului, pentru că Domnul este în mine și m-a făcut asemenea Lui.
Așa îl preamărește Domnul pe om, încât îl face asemenea Lui.

O, Adame, suntem doar copiii tăi.
Spune-ne nouă, celor copleșiți de întristare pe pământ, cum putem moșteni Raiul, ca și noi să vedem, ca și tine, slava Domnului?
Sufletul nostru tânjește după Domnul, însă tu viezi în ceruri și te bucuri de slava Domnului.
Rugămu-te, mângâie-ne pe noi!

De ce strigați la mine, copiii mei?
Domnul vă iubește și va dat poruncile Lui.
Păziți-le: iubiți-vă unii pe alții și veți afla odihnă în Dumnezeu.
Căiți-vă în tot ceasul de păcatele voastre, ca să puteți fi gata să întâlniți pe Domnul.Domnul a zis: „Iubesc pe cei ce Mă iubesc și-i voi preamări pe cei ce Mă preamăresc”.

O, Adame, roagă-te pentru noi, copiii tăi.
Sufletul nostru e mâhnit, copleșit de multe întristări.

– O, Adame, părintele nostru, tu viezi în ceruri.
Și vezi pe Domnul șezând în slavă de-a dreapta lui Dumnezeu-Tatăl.
Vezi heruvimii și serafimii și pe toți sfinții, și auzi cântările cerești, a căror dulceață a făcut ca sufletul tău să uite pământul.
Dar noi suntem mâhniți pe pământ și tânjim mult după Dumnezeu.
Puțin foc mai este în noi, ca să iubim fierbinte pe Domnul. Spune-ne: Ce trebuie să facem ca să aflăm raiul?

Și Adam a răspuns:

Lăsați-mă în pace, copiii mei, pentru că din pricina dulceții iubirii lui Dumnezeu nu-mi mai pot aduce aminte de cele de pe pământ.

O, Adame, sufletele noastre tânjesc și întristările ne împovărează.
Spune-ne un cuvânt de mângâiere.
Cântă-ne una din cântările pe care le auzi în ceruri, ca tot pământul să o audă și oamenii să uite amărăciunea lor… O, Adame, suntem mâhniți foarte.

Lăsați-mă în pace.
Vremea întristărilor mele a trecut.
Din pricina frumuseții Raiului și a dulceții Duhului Sfânt nu-mi mai pot aduce aminte de pământ.

Dar vă spun: Domnul vă iubește, trăiți și voi în iubire, fiți ascultători față de cei ce vă stăpânesc, smeriți inimile voastre, și Duhul Sfânt va via întru voi.
El vine în suflet cu liniște, îi dă pacea și fără cuvinte dă mărturie de mântuirea lui.
Cântați lui Dumnezeu în iubirea și smerenia duhului, căci de aceasta se bucură Domnul.

O, Adame, părintele nostru, ce să facem? Cântăm, dar nu este în noi nici iubire, nici smerenie.

Căiți-vă înaintea Domnului și cereți.
El îl iubește pe om și îi dă toate.
Și eu m-am căit mult și m-am întristat mult, pentru că am întristat pe Domnul și pentru păcatul meu am pierdut pacea și iubirea pe pământ.
Lacrimile mele îmi șiroiau pe față și îmi umpleau pieptul și pământul; și pustia auzea gemetele mele.

Nu puteți înțelege întristarea mea, nici cum hohoteam după Dumnezeu și Rai.

În Rai eram bucuros și vesel:
Duhul lui Dumnezeu mă veselea și nu cunoșteam nici o suferință.

Dar când am fost izgonit din Rai, frigul și foamea au început să mă chinuie; fiarele și păsările care în rai erau blânde și mă iubeau, s-au făcut sălbatice și au început să se teamă și să fugă de mine.

Gândurile rele mă chinuiau; soarele și vântul mă ardeau; ploaia mă muia; bolile și toate suferințele pământului mă chinuiau, dar am îndurat toate și am nădăjduit cu tărie în Dumnezeu.

Faceți și voi ostenelile pocăinței: iubiți întristările, uscați-vă trupurile voastre, smeriți-vă și iubiți pe vrăjmași, ca Duhul Sfânt să se sălășluiască întru voi, și atunci veți cunoaște și veți afla împărăția cerurilor.

Dar pe mine să mă lăsați în pace: acum iubirea de Dumnezeu m-a făcut să uit pământul și tot ce se află pe el, am uitat chiar și Raiul pe care l-am pierdut, pentru că văd slava Domnului și slava sfinților, care strălucesc și ei de lumina feței lui Dumnezeu, asemenea Lui.

– O, Adame, cântă-ne o cântare cerească, ca tot pământul să o audă și să se desfete în pace de iubirea lui Dumnezeu. Am vrea să auzim aceste cântări: ele sunt dulci, pentru că sunt cântate prin Duhul Sfânt

Adam pierduse raiul pământesc și îl căuta plângând:
„Raiul meu, Raiul meu, Raiul meu minunat!”

Dar prin iubirea Sa, Domnul i-a dat pe cruce un alt Rai, mai bun decât cel dintâi, în ceruri, unde e Lumina Sfintei Treimi.

Ce vom da în schimb Domnului pentru iubirea Lui față de noi?”

Sfântul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei, Însemnări duhovnicești, trad. de arhidiacon Ioan I. Ică jr., Deisis, Sibiu, 2001,  pp.143-149.