Cuvântul arhimandritului Zaharia Zaharou la Duminica Întoarcerii Fiului Risipitor

Duminica Întoarcerii Fiului Risipitor a fost rânduită de Părinții Bisericii pentru ca cei ce au păcătuit să nu cadă în deznădejde ci să prindă curaj că Dumnezeu le va da milostivirea Sa venind în întâmpinarea tuturor celor care se pocăiesc fierbinte.

Cu această nădejde vă punem înaintea inimii un cuvânt duhovnicesc al unuia dintre părinții ortodocși contemporani, arhimandritul Zaharia Zaharou:

„Cu toții rătăcim calea, atunci când lepădăm harul lui Dumnezeu. Pribegind în ținuturi îndepărtate, în căutarea drumului înapoi spre casa părintească, înțelegem în cele din urmă că trebuie să alegem între viață și moarte.

Fie ne întoarcem spre către Dumnezeul Cel Viu în suferința noastră, fie ne lăsăm predă deznădejdii, cu toate urmările ei nimicitoare.

Deși scurtă, Pilda fiului risipitor (Luca 15,11-32) este una dintre cele mai frumoase istorisiri pe care le-a cunoscut vreodată omenirea.

Ar fi putut să se numească și pilda iubirii Tatălui Ceresc, pentru că în ea se vorbește mai mult despre dragostea cea plină de milostivire a Tatălui decât despre păcatele fiului risipitor, însă numele ce i s-a dat se potrivește mai bine psihologiei omului căzut. 

Nevoindu-ne să ne regăsim adâncul inimii, înțelegem că tragedia omului constă în faptul că a ales să viețuiască în afara casei Tatălui său, în afara inimii, departe de locul unde sălășluiește Duhul lui Dumnezeu.

Sfântul Apostol Pavel spune că noi suntem temple ale Dumnezeului Celui Viu, ceea ce înseamnă că inima noastră este sălașul firesc al Duhului Sfânt. 

Același lucru îl adeverește și celălalt mare Apostol, Petru, atunci când zice că Duhul slavei și al lui Dumnezeu Se odihnește în inima noastră (cf. I Petru 4, 14).

Vrând să ne însufle pe calea renașterii noastre duhovnicești, în a treia duminică dinaintea Postului Mare, Biserica ne pune înainte Pilda fiului risipitor.

Mesajul ei este simplu, dar dătător de mare curaj: oricât de grea ne-ar fi lupta, nu este loc pentru deznădejde în viața creștină, fiindcă ne punem toată nădejdea în Tatăl Ceresc, care ne caută și ne așteaptă cu brațele deschise.

Nu numai că ne urmărește cu privirea de departe, dar ne și iese în întâmpinare, vrând să ne adune pe toți în Împărăția Sa.

Iată, așadar, în ce chip ne iubește Tatăl nostru cel din ceruri.

Fiul cel mai tânăr îi zice tatălui: „Dă-mi partea ce mi se cuvine din avere.”

Dumnezeu respectă în chip desăvârșit libertatea fiilor Săi și, fără a se împotrivi, ne dă ceea ce pretindem a fi partea noastră. 

El nu ne silește să-l iubim, pentru că orice lucru făcut din constrângere este lipsit de valoarea veșnică.  Dragostea are valoare numai atunci când este dăruită de bunăvoie, dintr-o inimă plină de credincioșie, altminteri nu valorează nimic.

„Și nu după multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o țară depărtată și acolo și-a risipit averea, trăind în desfrânări”.

Aici se vădește dinamica răului.

Primind chiar și cel mai mic gând păcătos, îi îngăduim vrăjmașului să intre în inima noastră și să ne tragă tot mai adânc în noroiul păcatului, până ce ne va robi cu totul și nu vom mai fi în stare să i ne împotrivim.

Sfinții Părinți ne îndeamnă să tăiem aceste gânduri de la rădăcină, altminteri nu ne vom putea slobozi de sub stăpânirea lor fără rugăciunile și mijlocirile Sfinților Bisericii. 

Astfel, puterea răului ne duce din cădere în cădere, târându-ne în adâncul fără de fund al păcatului și al pierzării.
Cât de înfricoșătoare este această țară îndepărtată, acest loc din care Dumnezeu lipsește și pe care Sfânta Scriptură îl numește iad!

Ne înstrăinăm de dragostea Tatălui atunci când părăsim casa Lui; lepădând ocrotirea Sa, socotind-o ca pe ceva ce ni se cuvine de la sine, și plecăm departe de casă, departe de îmbrățișarea iubitoare a Tatălui.

„Și-a risipit averea, trăind în desfrânări”. Aceasta înseamnă că s-a lepădat de însăși ființa lui, de esența și de ipostasul său.

A renunțat la darul înfierii, la cinstea de a fi fiul singurului Tată adevărat și s-a făcut asemeni fiarelor sălbatice.

Omul pierde totul atunci când disprețuiește harul dăruit lui de Tatăl Ceresc. Și într-adevăr, mai bine ar fi fost pentru el să nu se fi născut deloc în această lume decât să piardă bunăvoirea milostivirii lui Dumnezeu, căci după cuvântul Psalmistului, mila Lui este mai bună decât viața (cf. Psalmul 62, 4).

„S-a făcut foamete mare în țara aceea, și el a început să ducă lipsă”. Nu există ceva mai cumplit decât uscăciunea care urmează părăsirii de către Dumnezeu.

Nimic nu se poate asemăna cu durerea despărțirii de harul dumnezeiesc, iar dacă păcatul și neascultarea omului sunt pricina retragerii harului, atunci și mai mare îi este tânguirea, și el începe să „ducă lipsă”.

Flămânzește și însetează, însă în locul brațelor părintești în care se odihnea odinioară, se chinuie acum amarnic în îmbrățișarea morții.

Această țară îndepărtată unde împărățește foametea este lumea care ne înconjoară, lumea care s-a lepădat de Dumnezeu și de harul Lui și ai cărei locuitori duc o viață stearpă și nefericită.

Poate că hambarele și buzunarele le sunt pline, dar inimile le sunt goale și înfometate.

Cumplit lucru este foametea inimii! O inimă plină de harul lui Dumnezeu nu duce lipsă de nimic, căci bogăția ei este Domnul Însuși.

Atunci omul rabdă bucuros sărăcia, văzând în fiecare suferință un prilej de a se veseli întru Domnul.

În sărăcie cugetul omului se alipește atât de mult de Duhul lui Dumnezeu, încât înlăuntrul lui se naște o mare putere care îl ajută să înfrunte toate greutățile și încercările.

Cât despre inima pustiită și lipsită de harul dumnezeiesc, nefericirea ei pare să nu aibă sfârșit.

Cumplita foamete din acea țară îndepărtată nu este numai foamea unei inimi sărăcite și împietrite care a pierdut harul lui Dumnezeu.

Nefericitul tânăr ce se bucurase de mare mângâiere în casa tatălui său s-a îndepărtat atât de mult de Dumnezeu și de Împărăția iubirii Lui, încât s-a alipit de împărăția străină a demonilor, devenind robul viclenelor uneltiri ale acestora.

Dacă omul nu săvârșește lucrul lui Dumnezeu, dacă nu lucrează împreună cu Domnul la zidirea propriei sale mântuiri, atunci el devine o pradă ușoară pentru demoni, care-l iau în stăpânirea lor și-l pun să lucreze pentru ei.

Îl pun să pască porcii, adică să ațâțe focul nimicitor al patimilor, însă singurul rod al acestei trude este blestemul morții.

În Vechiul Testament, blestemul era socotit urmarea păcatului, dar și a nepăsării și a delăsării în săvârșirea lucrului lui Dumnezeu, după cuvântul Prorocului Ieremia: Blestemat să fie cel ce face lucrurile Domnului cu lenevie (Ieremia, 48,10).

Dacă nu facem lucrul lui Dumnezeu cu toată inima, atragem blestemul asupra noastră, chiar dacă locuim în casa Domnului.

Dumnezeul nostru este cu adevărat un Dumnezeu gelos, Care nu primește să împartă cu nimeni inima omului.

El nu se mulțumește cu o parte mai mică sau mai mare din inima noastră, ci vrea inima întreagă, însă nu din iubire de Sine, ci pentru a o umple de plinătatea vieții Lui dumnezeiești.

Lovit de blestem, sărmanul fiu risipitor „dorea să-și sature pântecele din roșcovele pe care le mâncau porcii, dar nimeni nu-i dădea”.

Acest verset scoate la iveală o realitate cutremurătoare: când Dumnezeu ne părăsește, nimeni nu ne mai poate ajuta, nici oameni, nici îngeri. 

Negreșit, omul singur a ales să părăsească dumnezeiasca Împărăție a vieții și a luminii pentru împărăția morții și a întunericului, supunându-se astfel dinamicii răului. Viața lui se reduce acum la simpla supraviețuire.

Dar încercând să supraviețuiască în împărăția păcatului și a morții, el nu face decât să se afunde tot mai adânc în păcat, înmulțind astfel blestemul căzut asupra lui.

Cu cât se lasă mai mult robit de patimi, cu atât flămânzește mai mult după prezența lui Dumnezeu, căci inima omului nu poate fi îndestulată de plăcerile trecătoare ale lumii acesteia, ci numai de mângâierea nestricăcioasă a Duhului lui Dumnezeu.

Totuși, oricât de mult s-ar fi întinat omul prin păcat, sau oricât de adânc s-ar fi afundat în prăpastia iadului, el va păstra mereu înlăuntrul său o anumită noblețe ce nu poate fi nimicită niciodată –chipul lui Dumnezeu– după care a fost zidit.

Iar Dumnezeu a sădit în ființa noastră putința de a ne pocăi, astfel încât, în orice clipă a vieții noastre, să ne putem întoarce la El și să-I cerem iertare.

Când omul „își vine întru sine”, începe să-și cerceteze cu luare-aminte inima și să vorbească cu Dumnezeu cu toată sinceritatea, adică în adevărul pocăinței.

Atunci Domnul îl învrednicește de o mare cinste, revărsând asupra lui noianul de-viață-dătător al îndurărilor Sale.
Zidindu-l pe om după chipul și asemănarea Sa, Dumnezeu a sădit în firea lui dorirea după înfierea dumnezeiască, dorire pe care EI o întâmpină cu binecuvântatele și mântuitoarele Sale cuvinte: „Toate ale Mele, ale tale sunt.”

Altfel spus: „Plinătatea vieții Mele, omule, este acum viața ta!”. Însușirile pe care Dumnezeu le are după fire le dăruiește omului, care devine astfel dumnezeu după har.

Durerea și foamea îl silesc pe fiul risipitor să privească înlăuntrul său. Omul are nevoie de mult curaj ca să-și vină în fire, să-și cerceteze inima și să înfrunte realitatea sărăciei aducătoare de moarte care a pus stăpânire pe ființa lui.

De îndată ce-și recunoaște însă starea și și-o mărturisește, Dumnezeu Se grăbește să-i vină în ajutor; îl luminează arătându-i unde anume se află.

Deosebit de însemnată este clipa în care omul „își vine întru sine”.

Această expresie este des folosită de părinții isihaști din veacul al XIV-lea, atunci când vorbesc despre întoarcerea minții în sălașul inimii, după ce, atrasă de păcat, ea a pribegit în lumea din afară.

Întocmai ca și fiul risipitor, mintea care se desparte de pomenirea lui Dumnezeu se face asemenea fiarelor sălbatice sau asemenea demonilor .

Dar pentru a-și uni din nou mintea cu inima, omul trebuie să înfrunte mulțimea gândurilor pe care i le aduce vrăjmașul, majoritatea lor născute din mândrie.

Însă cel ce și-a aflat adâncul inimii începe să cunoască de unde vin și încotro se îndreaptă aceste gânduri și nu se mai lasă atât de ușor amăgit de ele precum odinioară, căci de acum a învățat să străjuiască în inimă.

Iar când, în cele din urmă, omul ajunge să petreacă neîncetat cu mintea în inimă, pământul inimii lui rodește numai gânduri smerite care îi hrănesc și-i reînnoiesc întreaga ființă.

Din nefericire, cei mai mulți dintre noi trăim în afara inimii, de aceea și mintea noastră se află într-o permanentă stare de confuzie. 

Majoritatea gândurilor ce se nasc lăuntrul ei sunt gânduri pătimașe care ne vatămă, deși uneori ne pot cerceta și gânduri bune.

Atâta timp cât vom continua să ne nesocotim inima, vom fi robii acestei stări devastatoare, însă când durerea devine de nesuportat începem să căutăm drumul înapoi spre casă. 

Amintindu-și de casa părintească, fiul risipitor își vine în sine și chibzuiește: „Câti argați ai tatălui meu sunt îndestulați de pâine, iar eu pier aici de foame!”.

Cu toții purtăm îngropate înlăuntrul nostru amintiri despre casa Tatălui Ceresc, căci sufletul nostru va păstra mereu urmele harului Sfântului Botez prin care ne-am îmbrăcat cu Hristos.

Ba mai mult, de fiecare dată când ne împărtășim cu Sfintele Taine primim pecetea cea nepieritoare a bunătății și milostivirii lui Dumnezeu.

În inima fiului risipitor se naște acum un alt gând „Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu…”.
Hotărârea de a se ridica din starea lui căzută marchează începutul renașterii sale lăuntrice: văzând realitatea cutremurătoare a pierzaniei sale, el se întoarce întru sine și către Tatăl său.
Astfel începe creșterea lui dinamică în Dumnezeu. Acum este cu adevărat pregătit să fie luminat și curățit, căci a început să vorbească cu Dumnezeu cu toată sinceritatea, din adâncul inimii sale.

Rugăciunea unei minți împrăștiate nu are nici limpezime, nici profunzime, în timp ce mintea care s-a unit cu inima prisosește de rugăciune smerită – o rugăciune puternică ce ajunge la urechile Domnului Savaot. „Tată, am greșit la cer și înaintea Ta.” 

Omul descoperă acum puterea smereniei și înțelege că lui Dumnezeu I se cuvine toată slava și cinstea iar lui „rușinarea feței din pricina păcatelor sale”.

Nu-și mai pune nădejdea în sinele său păcătos și supus stricăciunii, ci numai în mila lui Dumnezeu, iar această stare a inimii îl călăuzește la adevărata pocăință.

Cum citim într-una din rugăciunile plecării genunchilor de la Rusalii: „Ție am greșit, dar Ție Unuia ne închinăm.” Suntem păcătoși și nevrednici de mila Lui, dar nădăjduim în Acela Căruia ne închinăm.
Însă pentru a putea rosti acest „dar” trebuie să avem credință, iar credința este piatra de temelie pe care ne clădim viața duhovnicească.

Fiul risipitor se smerește încă și mai mult: „Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argații tăi.”

În originalul grecesc găsim cuvântul misthios care înseamnă „lucrător cu ziua, servitor angajat”.
Așadar, el nu spune: „Fă-mă ca pe una din slugile tale.”

Slugile făceau parte din familia stăpânului lor și trăiau toată viața pe lângă casa acestuia, în timp ce simbriașii nu locuiau în casa stăpânului și puteau fi oricând alungați.

Astfel, fiul risipitor socotește că este mai nimerit să se așeze pe sine în rândul lucrătorilor cu ziua, al slugilor celor mai de pe urmă.

Asemenea gânduri smerite sunt proprii tuturor acelora care îmbrățișează adevărata pocăință, cu fiecare astfel de gând ei adâncindu-se tot mai mult în smerenie.

Pocăința arzătoare îl pogoară pe om în străfundurile nimicniciei sale, de unde numai Dumnezeu îl mai poate ridica.

Domnul Însuși ne-a descoperit această cale: mai întâi pogorârea la iad, și de acolo înălțarea mai presus de ceruri. 

Pe măsură ce înaintează în smerenie, omul sporește și în înțelepciune, căci învață să-și pună toată nădejdea în mila lui Dumnezeu, știind că El îl va înălța negreșit la timpul cuvenit.

Singura grijă a celui ce și-a aflat adâncul inimii este „să vâneze” neîncetat acele gânduri smerite care să-l conducă pe calea pogorâtoare a pocăinței.

Știm că tot cel ce este călăuzit de Duhul Sfânt mai nu încetează a se micșora pe sine, și cu cât se pogoară mult, urmând pilda lui Hristos, cu atât mai sus va fi înălțat împreună cu El.

Energia răului îl duce pe om la pierzanie, în timp ce energia harului dumnezeiesc preschimbă întreaga ființă a celui ce și-a încredințat viața voii lui Dumnezeu.

Atunci când omul află mântuirea, fiecare gând smerit dă naștere unui gând și mai smerit, iar tot gândul rău este robit spre ascultarea lui Hristos.

Harul lui Dumnezeu îl înalță la slava îmbrățișării Tatălui Ceresc și îl învrednicește de darul înfierii.

Multa pătimire l-a ajutat pe fiul risipitor să-și afle adâncul inimii, iar succesiunea dinamică a gândurilor smerite care i-au reînviat sufletul l-a călăuzit la descoperirea tărâmului duhovnicesc al pocăinței. „Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu și-i voi spune: Tată, am greșit la cer și înaintea ta.”

Mare putere are un gând smerit!
În doar câteva cuvinte, Sfânta Scriptură ne dezvăluie aici un mare adevăr: atunci când își redescoperă inima și începe să adune cu smerenie har peste har, omul devine neînfricat în pocăința sa, gata să îndure chiar și flăcările iadului. 

Oricât de grele ar fi necazurile și încercările prin care trece, el aleargă la Dumnezeu înarmat cu mare curaj și îndrăznire, făcând de fiecare dată un „salt” de credință către El.
„Și încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său și i s-a făcut milă.”

Care alt tată în afară de Tatăl Ceresc își poate vedea fiii de la o atât de mare depărtare, chiar și peste munții fărădelegilor lor?

Cu adevărat uimitor este faptul că Dumnezeu binevoiește să-l urmeze pe om până și în prăpastia păcatului și a iadului!

Domnul niciodată nu-Și întoarce privirea de la noi, ci veghează și așteaptă răbdător să ne venim în fire, și numai atunci ne ridică la înălțimea slavei sale.
Tatălui „i s-a făcut milă și, alergând, a căzut pe grumajii și l-a sărutat.”

Aleargă, cade și sărută- trei verbe dătătoare de mare putere. Dumnezeu aleargă în întâmpinarea celui ce se pocăiește, ca să-i dea puterea să ducă la îndeplinire hotărârea de a se întoarce la El.

Domnul cade pe grumazul omului pentru ca omul să devină purtător de Dumnezeu, un „roib” ce-L poartă pe Dumnezeu ca pe călărețul său.

  Cât de frumoase sunt aceste imagini pe care le folosește Scriptura pentru a descrie nemărginita dragoste și smerenie a lui Dumnezeu!

Minunat este Dumnezeul nostru!

El S-a smerit pe Sine înaintea noastră, din dragoste pentru noi, biruind astfel moartea păcatului.

Atât de mult ne iubește, încât Se face slujitorul nostru, ca să ne primească în propria Lui viață și Împărăție.
Domnul revarsă noianul îndurărilor Sale peste omul care se pocăiește, iar acesta este începutul vieții veșnice, al vieții în Dumnezeu ce nu cunoaște nici stricăciune, nici sfârșit.

Atunci când omul devine purtător de Dumnezeu, merge din putere în putere, iar bucuria lui sporește neîncetat, făcându-se tot mai deplină.

Abia își începe fiul risipitor spovedania, că milostivul tată îl și strânge la piept și îl sărută. Tatăl cunoaște prefacerea inimii sale și, plin de bucurie, nici măcar nu-i ascultă mărturisirea.

Atât de mult dorește să-l reașeze pe cel pocăit în demnitatea de fiu, încât poruncește slugilor să-i aducă îndată haina cea mai bună.

La fel se întâmplă și cu noi, atunci când îmbrățișăm pocăința și plângem înaintea lui Dumnezeu: Domnul nu întârzie să ne dăruiască iertare.

Dar să nu uităm că adevărul pocăinței noastre este pecetluit atunci când ne mărturisim păcatele înaintea unui om „asemenea pătimitor ca noi”, un preot al Bisericii lui Hristos.

După ce și-a îmbrățișat fiul, tatăl îi împărtășește însăși viața lui și îi dăruiește toate bogățiile sale ca, ca și cum acesta nu ar fi părăsit niciodată casa părintească.

Pentru el păcatele fiului risipitor precum firele de praf pe o oglindă, pe care le șterge într-o clipă, lăsând sticla curată ca la început.

„Aduceți degrabă haina lui cea dintâi…” Tatăl îl îmbracă în haina cinstei și a slavei și „dă inel în mâna lui și încălțăminte în picioarele lui”.

Potrivit Sfinților Părinți, haina reprezintă cinstea înfierii, iar inelul închipuie puterea de duce o viață fără de păcat, păzind poruncile lui Dumnezeu.

De asemenea, în vechime, dacă cineva dăruia cuiva inelul său, îl învestea pe acesta cu însemnele puterii sale.

La fel face și Dumnezeu cu păcătosul care se întoarce: îl face moștenitorul de drept al propriei Sale vieți.

Încălțămintea reprezintă și ea semnul înfierii, al libertății omului, căci pe vremea aceea numai slugile umblau desculțe.
„Și aduceți vițelul cel îngrășat și-l înjunghiați și, mâncând, să ne veselim.”

Plin de bucurie, tatăl pregătește praznic luminat în cinstea întoarcerii fiului său. Domnul Însuși spune în Evanghelie: „Bucurie mare se face în cer pentru un păcătos care se pocăiește”. 

Într-adevăr, pe pământ omul trăiește între două lumi, primind raze de lumină din Împărăția cerurilor și umbre ale întunericului din lumea de dedesubt.

Depinde de libera sa alegere dacă în clipa mutării din această viață înaintea lui se va deschide poarta către fericirea veșnică sau cea către întunericul chinuitor al propriei sale ticăloșii.

Tatăl Ceresc are însă un singur gând: „Acest fiu al meu mort era și a înviat, pierdut era și s-a aflat.”

Nemăsurată Îi este bucuria, precum neostoită Îi este și setea după mântuirea noastră!

De fapt, dorința Lui arzătoare ca noi să ne întoarcem la El este cea care ne duce la pocăință.

Întoarcerea fiului risipitor nu a pricinuit însă bucurie fratelui său mai mare, care lucra la țarină în afara casei părintești. 

Acesta îi întruchipează pe farisei, care nu s-ar fi bucurat vreodată de întoarcerea unui păcătos, căci pentru ei păcătoșii erau vrednici de iad.

Fariseii își puneau nădejdea numai în dreptatea lor, dovedind astfel că se aflau încă la țarină, adică în afara lăcașului inimii lor.

Întocmai ca și fiul cel mare din parabolă, ei se considerau fii ascultători ai lui Dumnezeu, fără să-și dea însă seama că niciodată nu-și dăruiseră cu adevărat inima Tatălui Ceresc.

  Nu ajunseseră la cunoașterea lui Dumnezeu, nici nu se împărtășiseră vreodată de Duhul Lui.

Ei împlineau în mod mecanic legea, crezând că astfel Îl pot sili pe Dumnezeu să-i mântuiască.

„Și când a venit și s-a apropiat de casă, a auzit cântece și jocuri. Și, chemând la sine pe una dintre slugi, a întrebat ce înseamnă acestea.”

Neputând înțelege ce se întâmplă, fiul cel mare a întrebat pe una dintre slugi, care i-a spus: „Fratele tău a venit, și tatăl tău a înjunghiat vițelul cel îngrășat, pentru că l-a primit sănătos.”

Socotindu-se nedreptățit, el s-a umplut de mânie și a răspuns ca și cum ar fi fost cu totul lipsit de inimă, sau mai degrabă ca și cum ar fi avut o inimă de piatră. 

A refuzat să intre în casă, parcă spunându-l lui Dumnezeu: „Dacă îi primești pe păcătoși în Împărăția Ta, atunci eu prefer să rămân afară.”

Din nefericire, vedem această atitudine la mulți creștini din ziua de astăzi, care nu numai că nu se bucură cu adevărat de întoarcerea unui păcătos la Dumnezeu, dar se și întristează văzând că acesta sporește în viața duhovnicească.

„Dar tatăl lui ieșind, îl ruga.”

Precum a ieșit în întâmpinarea fiului risipitor, la fel iese tatăl să-l întâmpine acum și pe fiul cel mare. Dumnezeu Se smerește înaintea tuturor fiilor Săi, vrând să ne adune pe toţi în casa Lui.

Dar câți dintre noi nu refuzăm oare să împărtășim bucuria Tatălui Ceresc, răspunzându-l în schimb cu obrăznicie: „Iată, atâția ani îți slujesc și niciodată n-am călcat porunca ta. Și mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei! 

Un astfel de răspuns arată că legătura noastră cu Dumnezeu nu poartă pecetea iubirii adevărate.

Iar dacă nu suntem uniți cu Hristos prin dragoste smerită, atunci suntem departe de desăvârșire și mântuirea noastră este îndoielnică. 

Cuvintele fiului celui mare dovedesc că inima lui era lipsită de „sarea” dragostei. El continuă cu și mai multă amărăciune: „Dar când a venit acest fiu al tău care ti-a mâncat averea cu desfrânatele, ai înjunghiat pentru el vițelul cel îngrășat.”

Câtă mânie și dispreț împotriva fratelui său! Îl judecă și îl osândește după păcatele lui, neputând vedea însă prefacerea care a avut loc în sufletul acestuia.

Atunci milostivul tată, în marea sa bunătate, îi răspunde: „Fiule, tu totdeauna ești cu mine și toate ale mele ale tale sunt.”

Acestea sunt probabil cele mai înduioșătoare cuvinte din întreaga pildă!

Tatăl arde de dorința de a-l tămădui pe fiul său de invidie: „Ți-am dat deja tot ce este al meu. De ce să-l pizmuiești pe fratele tău? Nu-ți cer decât să mă iubești ca un fiu.”

Dacă inima fiului celui mare ar fi fost unită cu inima tatălui, atunci bucuria acestuia ar fi fost și bucuria lui.

Cinstea fratelui său ar fi fost și cinstea lui, întocmai cum lumina unei lumânări nu se micșorează atunci când aprindem de la ea și alte lumânări.

Numai după ce Îi dovedim lui Dumnezeu că Îl iubim ca niște fii adevărați devenim în stare a primi tot ce este al Lui, Însăși Viața Sa și toată bogăția darurilor Sale.

Nespus de blânde, cuvintele Domnului scot la iveală dorința Lui fierbinte de a ne tămădui de meschina patimă a invidiei. 

Într-un alt loc din Evanghelie, după Învierea Domnului, Petru Îl întreabă pe Hristos despre Ioan.

Pe de o parte, Sfântul Petru era cuprins de mare rușine pentru că se lepădase de Hristos; pe de altă parte, el nu uitase că la Cina cea de Taină ucenicul cel iubit își rezemase capul de pieptul Învățătorului.

De aceea Îl întreabă pe Iisus: „Doamne dar cu acesta [Ioan] ce se va întâmpla?”

Hristos îi răspunde: „Dacă voiesc ca acesta să rămână până voi veni, ce ai tu? Tu urmează Mie.” (Ioan 21, 20-22)

Cu alte cuvinte, nu trebuie să ne intereseze cum Se poartă Dumnezeu cu semenii noștri.   

 Singura noastră grijă ar trebui să fie a-L urma noi înșine cu credincioșie și dăruire de sine, și atunci vom auzi și noi cuvintele Lui binecuvântate: „Toate ale Mele, ale tale sunt”.

Și într-adevăr, dacă Îi dăruim lui Dumnezeu inima noastră, nu ducem lipsă de nimic, căci darurile cu care El îi binecuvântează pe frații noștri sunt totodată și darurile noastre.
„Trebuia însă să ne veselim și să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era și a înviat, pierdut era și s-a aflat.”  

Dacă pășim cu credincioșie pe urmele Domnului, singura noastră dorire va fi mântuirea întregii lumi.

Atunci propria noastră mântuire va urma în chip firesc, căci dorința noastră se va uni cu dorința lui Dumnezeu, Care vrea ca toți oamenii să se mântuiască.

Un monah din Sfântul Munte obișnuia să se roage astfel: „Doamne Iisuse Hristoase, mântuiește toată lumea Ta și mântuiește-mă și pe mine.”

Cu alte cuvinte: „Doamne, primește-i pe toți în rai și astfel poate mă vei primi și pe mine.”

Atunci când urmăm lui Hristos, singura noastră grijă este să-I fim bineplăcuți și să-I aducem mulțumită în tot ceea ce facem.

Însă mai întâi trebuie să statornicim o legătură adevărată cu El, cultivând în noi smerenia vameșului și pocăința nestrămutată a fiului risipitor.

Dumnezeu astfel l-a plămădit pe om, încât el să-și afle împlinirea și desăvârșirea în relația unică și personală cu Ziditorul său.

Așadar, menirea cea mai înaltă a vieții noastre este să întemeiem o legătură trainică cu Hristos și să purtăm un dialog neîntrerupt cu El. 

Atunci toate legăturile cu semenii noștri își vor trage puterea din legătura noastră cu Dumnezeu, și vom începe să vedem totul, fiecare lucru din lumea zidită, în lumina acestei legături.

Dacă singura noastră preocupare fi să ne îmbunătățim mereu legătura cu Domnul, înlăuntrul nostru se va naște o adâncă pocăință, și cu cât vom crește mai mult în Hristos, cu atât mai limpede ne vom cunoaște sărăcia duhovnicească, iar însuflarea noastră se va reînnoi neîncetat.

Atunci nu ne vom mai teme de nimic, căci nimeni nu ne va mai putea despărți de dragostea Lui.

Firește, viața veșnică nu este altceva decât legătura care am stabilit-o cu Mântuitorul nostru încă din viață, legătură care va continua și în veacul ce va să fie.

Vom fi judecați potrivit dragostei noastre, potrivit fiecărui cuvânt al lui Hristos cuprins în Evanghelie, Întocmai cum Domnul l-a întrebat pe Apostolul Petru după Înviere: „Mă iubești tu pe Mine?”, la fel ne va întreba și pe noi în veacul viitor: „Dar tu, mă iubești pe Mine?”

Și noi vom răspunde la rândul nostru: „Da, Doamne, Tu știi că Te iubesc.”

Dar hotărârea și îndrăznirea cu care vom răspunde vor depinde întru totul de profunzimea legăturii noastre cu Persoana lui Hristos.

Atitudinea pe care o adoptăm în viața aceasta ne va însoți și dincolo de mormânt, după cum se arată în chip lămurit în pericopa despre Judecata de Apoi din Sfânta Evanghelie: „Doamne, când am făcut vreun bine pe acest pământ?

Ție Ți se cuvinte slava, nouă rușinea feței”.

Acesta este gândul smerit pe care îl rostesc drepții înaintea lui Dumnezeu și care le-a hrănit pocăința de-a lungul vieții lor pământești.

De aceea se cade să ne însușim și noi încă de pe acum această atitudine smerită, pentru a ne învrednici de viața veșnică alături de Domnul.

Trufia și îndreptățirea de sine nu-și au locul aici, însă, din păcate, ele ne pot însoți în veșnicie, osândindu-ne la veșnica despărțire de Dumnezeu.

Pentru noi raiul este Hristos. Sfântul Siluan mărturisește: „Dacă toți oamenii s-ar pocăi și ar păzi poruncile lui Dumnezeu, atunci raiul ar fi pe pământ, căci împărătia lui Dumnezeu este înlăuntrul nostru”.

Împărăția lui Dumnezeu este Duhul Sfânt, iar Duhul Sfânt și în cer, și pe pământ același este.
Raiul începe aici pe pământ, prin iubirea de Dumnezeu și de aproapele.

În aceasta se cuprinde toată bogăția vieții veșnice, căci omul a fost zidit ca să-L mărească pe Dumnezeu, dându-l pururea slavă.

Iar Domnul Se bucură să întoarcă această slavă chipului Său, omului, care la rândul lui aduce și mai multă laudă Ziditorului său.”

 

text preluat din cartea arhimandritului Zaharia Zaharou Adu-ți aminte de dragostea cea dintâi (Apocalipsa 2, 4-5) Cele trei perioade ale vieții duhovnicești în teologia Părintelui Sofronie, traducere din limba engleză de monahia Porfiria, Editura Doxologia, Iași, 2015, paginile 134-149.

Părintele arhimandrit Zaharia Zaharou este ucenicul Sfântului Sofronie Saharov (+1995) care, la rândul său, a fost ucenic al Sfântului Siluan Athonitul (+1938). În prezent, Părintele Zaharia este duhovnic al Mânăstirii „Sfântul Ioan Botezătorul” din Essex, Anglia, întemeiată de Sfântul Sofronie. Dintre lucrările sale menționăm cărțile Lărgiți și voi inimile voastre! și Omul cel tainic al inimii.