Să petrecem perioada Postului Mare împreună cu Sfântul Efrem Sirul-predica mitropolitului Antonie Plămădeală

Aflându-ne la porțile Postului Mare, cea mai frumoasă perioadă a anului bisericesc, datorită slujbelor pline de înțelesuri duhovnicești tainice ce vor înălța inima spre Ziua Învierii, ne vom întâlni curând cu rugăciunea Sfântului Efrem Sirul.
A fost considerată, pe bună dreptate, rugăciunea Postului Mare, pentru că este întâlnită de opt ori în tipicul slujbelor din cursul unei zile de post și este un adevărat manual de luptă în războiul duhovnicesc ce se pornește asupra celor ce se înfrânează în zilele grele, dar „dulci” ale Păresimilor.
Vă invităm la practicarea ei cu buzele, dar și cu genunchii inimii și ai trupului și vă oferim, spre mai buna ei înțelegere, un cuvânt al marelui ierarh transilvănean Antonie Plămădeală(+2005), slujitor la altarul Bisericii, dar și la altarul culturii românești, care ne-a încredințat tuturor o bogată moștenire.
Predica sa, numită Să petrecem perioada Postului Mare împreună cu Sfântul Efrem Sirul, a fost rostită în Catedrala din Sibiu, în luna martie a anului 1985 și rămâne unică în literatura duhovnicească românească prin profunzimea și claritatea ei cuceritoare. S-o ascultăm:

„După rugăciunea „Tatăl nostru”, un adevărat poem divin, rugăciune care rezumă în cele mai simple și mai cuprinzătoare cuvinte raporturile noastre cu Dumnezeu și cu aproapele, sunt ispitit să cred că, deși imnografia ortodoxă e de o bogăție care sfidează orice încercare de selecție, totuși Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul poate fi considerată printre cele care ar putea candida la un loc printre cele dintâi.
E o Filocalie în miniatură, valabilă în aceeași măsură pentru monahi și pentru mireni, pentru bărbați și pentru femei, pentru tineri și pentru bătrâni, pentru oricine, din orice parte a pământului, de pe orice treaptă a culturii și civilizației, pentru creștinii de toate confesiunile, ca și „Tatăl nostru„, ca și pentru credincioșii tuturor religiilor, și pentru toți oamenii de bine.

Doamne și Stăpânul vieții mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire și al grăirii în deșert, nu mi-l da mie!
Iar duhul curăției, al gândului smerit, al răbdării și al dragostei, dăruiește-l mie, slugii Tale.
Așa Doamne, Împărate, dăruiește-mi să-mi văd greșelile mele și să nu osândesc pe fratele meu. Că binecuvântat ești în vecii vecilor. Amin.

E un cod al bunei-cuviințe, al vieții cu sens creator, al prețuirii muncii, al răspunderii pentru felul cum te integrezi în societate, al modestiei și al smereniei, al cumpătării și al stăpânirii de sine, al pocăinței și al înțelegerii și iertării greșelilor altora, al schimbării inimii și cugetului, fără de care postul și întreaga perioadă a postului nu ar însemna nimic.
Nu se spune când și ce să mănânci, sau ce să nu mănânci, lăsând acestea la hotărârea fiecăruia, a Bisericii și a duhovnicului.
Se arată ce trebuie să obții. Dacă nu le-ai obținut pe acestea, vor fi fost bune abținerile de la hrana bogată și metaniile, dar toate rămân ca o pornire spre o țintă la care n-ai ajuns, deși te-ai ostenit.
Rămân ca o „râvnă fără pricepere” (Rom.10,2), deci și fără plată.
Mai întâi, rugăciunea Sfântului Efrem e o mărturisire de credință. Dumnezeu e recunoscut ca Domn și Stăpân al vieții, „Domnul de viață Făcătorul”, Cel din „Simbolul credinței” și din „Tatăl nostru”, Tatăl fiind autorul vieții, Creatorul.
Îndată după aceea, fără alte introduceri, fără alte motivări, fiindcă orice altceva ar fi de prisos după ce Dumnezeu e recunoscut drept „Domn și Stăpân al vieții”, se trece la cererile esențiale.
În „Tatăl nostru” cererile sunt pozitive, fiindcă rugăciunea e de toate zilele, și privește cererile esențiale ale creștinului, în orice stare s-ar afla.
Aici creștinul se prezintă în fața Domnului în postura de penitent, de om care se știe și se recunoaște supus atacurilor duhurilor necurate, a căror lucrare e să îndemne la rău și să se folosească de slăbiciunile omenești spre a le încuraja.
Nicăieri ca în această scurtă rugăciune nu ți se deschid ochii și nu ți se arată că ai căzut în mrejele cuiva, care te-a condus anume greșit, dându-ți falsa încredințare că te-a ajutat să fii cineva, dar de fapt te-a împins să trăiești comod, profitând de munca altora, să dispui de alții în folosul tău, să-ți dai drumul la gură (Iacob 3, 5), acoperindu-ți cu vorbe golul și rătăcirea inimii și a minții, spre a-ți înșela conștiința ta și buna-credință a altora.
Dumnezeu e rugat să nu slobozească duhurile asupra noastră. Să le înfrâneze. Să le împiedice. Să ne ajute să ne luptăm cu ele. Ne sprijinim rugăciunea pe smerenia recunoașterii neputinței de a ne lupta singuri cu ele.
Cerem ajutorul să ne luptăm cu duhul trândăviei. Acesta se opune muncii prin care trebuie să ne agonisim cinstit hrana zilnică. Vrea să ne despartă de Dumnezeu-Tatăl, Acela care „pururea lucrează”, și de Cel care a zis: „și Eu lucrez” (Ioan, 5, 17) și de Sfântul Pavel care a spus că „cine nu vrea să muncească, nici să nu mănânce” (II Tesaloniceni 3, 1).
Duhul acesta duce la exploatarea muncii altora, apoi la lene, la furt, la omor, că din ceva trebuie să trăiască omul, și de-a gata și pe degeaba nu-i dă nimeni. Și atunci trebuie să-și ia singur, prin mijloace necinstite.
Cerem ajutorul să ne luptăm cu duhul grijii de multe, care se luptă spre a ne dispersa atenția, spre a ne pierde în amănunte fără importanță, în nimicuri, și a neglija esențialul, acel: „Un lucru trebuiește” (Luca 10, 41), pe care Iisus i l-a dezvăluit Martei, în casa lui Lazăr.
Un lucru — nu multe! Duhul acesta rău ne îndeamnă să nu avem încredere în acel Dumnezeu Care poartă grijă de păsările cerului și de „florile câmpului” (Matei 6, 26), făcându-ne să uităm cuvintele Domnului, și să ne zbuciumăm în strângeri de bunuri, adesea inutile, de comori supuse ruginii, cariilor, împovărându-ne cu tot felul de griji și de temeri, scoțându-ne din raționalitatea unei vieți ordonate, cumpătate, limitate la trebuințele strict necesare.
Grija de multe ne risipește și inima și mintea, până la a nu le mai putea întoarce în ele însele, strângându-le acasă, întru ale lor, ca să fie capabile să judece în tihnă, și să ne facă să ne orânduim toate cu seninătate și cu înțelepciune.
Duhul griji de multe nu caută altceva decât să ne scoată din noi înșine, să ne înstrăineze, să nu mai fim ai noștri, ci robi ai grijilor, și astfel să fim ai lui. „Adună-te în chilia ta și rămâi acolo, Și ea te va învăța ce să faci”, ziceau și Părinții din vechime.
Nu te risipi. Duhul grijii de multe e duhul risipei în afara ta, ieșirea din templul în care sălășluiește Dumnezeu. Fiul risipitor nu s-a hotărât să se întoarcă la tatăl său, decât după ce „și-a venit în sine” (Luca 15, 17). S-a întors din risipire.
Cerem ajutorul să ne luptăm cu duhul iubirii de stăpânire, acela care ne scoate din smerenie, care ne face să ne credem altfel decât alții, cu dreptul de a-i stăpâni, care ne stârnește mândria și slava deșartă, dorindu-ne slujiți, ca să nu fim asemenea lui Hristos, Care a venit să slujească, nu să stăpânească.
„Nu știți ce cereți” (Marcu 11, 38), le-a spus Hristos celor doi apostoli, Iacov și Ioan, care au cerut să stăpânească împreună cu El în Împărăția de pe urmă, pe care ei o gândeau pământească. „Între voi să nu fie așa, le-a zis Iisus, ci dimpotrivă: Cel ce voiește să fie întâiul, să fie vouă slugă” (Matei 20, 26).
Știe duhul iubirii de stăpânire ce să strecoare îi inima omului, ca să-l scoată din comuniunea cu Dumnezeu și cu oamenii! De aceea credinciosul, știindu-se ușor vulnerabil căci, ce e mai ispititoare decât stăpânirea altora, se roagă să fie ajutat și împotriva acestui duh.
Și apoi cerem ajutorul să ne luptăm împotriva „duhului grăirii în deșert”, acela care nu vrea să țină seama de: „cuvântul vostru să fie da, da, și nu, nu” (Matei 5, 3-7). Împotriva acestui duh avertizează și Sfântul Pavel, iar pe cei care îl ascultă îi numește „răzvrătiți, grăitori în deșert și înșelători” (Tit 1, 10) și povestitori de „basme” (II Timotei 4, 4),
Grăitorul în desert este mai ales, cel care ia numele Domnului în deșert” (Deuteronom 5, 11), cel care pune pe seama lui Dumnezeu ce nu se cuvine, cel ce Îi răstălmăcește învățătura, sectarul, cel ce vine îmbrăcat în piele de oaie, cu graiul blândeții, ascuns printre dinții lupului.
Căci el vine „în numele Domnului”, cu Biblia în mână pe care și diavolul o cunoaște, precum vedem în episodul ispitirii Mântuitorului (Mt. 4, 1), dar propovăduiește „o altă Evanghelie” (Gal. 1, 8) decât cea propovăduită de Biserică. Împotriva unora ca aceștia Pavel are cuvinte aspre. Aceștia sunt victimele „duhului grăirii deșert”.
De toate aceste duhuri rele, creștinul cere, în aceste zile ale Postului Mare, prin cuvintele rugăciunii Sfântului Efrem Sirul, să fie apărat, să fie ocrotit.
„Nu mi le da mie” — se roagă — pe nici unul din aceste duhuri. Nu mă lăsa ispitit de ele. Nu lăsa ispita să fie mai mare decât puterile mele de luptă cu ea.

El cere, în schimb, duhul curăției, al gândului smerit, al răbdării și al dragostei, duhuri, adică îngeri, care să-i ajute gândurile și simțurile în așa fel, încât să se poată apăra de duhurile cele rele care îl asaltează.
Duhul curăției e paznicul minții și al trupului de păcatele trupești, acelea care se săvârșesc mai întâi în gând, întinând sufletul. Căci aici mai ales se simt urmările păcatului. Aici tulbură limpezimea simțirii, a vederii sufletești. Mulți se cred în curăție pentru că și-au păstrat integritatea trupească sau cinstea în rânduiala vieții de familie.
Foarte bine. Dar și-au păstrat și curăția și cinstea sufletească? Unii se mândresc cu integritatea trupească și îi judecă aspru pe ceilalți. Să-și aducă aminte de cuvântul Mântuitorului: „Ați auzit că s-a zis celor de demult: să nu faceți desfrânare. Eu însă vă zic, că tot cel ce se uită Ia femeie cu poftă, acela a și făcut desfrânare cu ea în inima sa” (Matei 5, 27-28).
Este de la sine înțeles că avertismentul se adresează în egală măsură și femeilor.
Cine se știe căzut fie și numai cu inima, nu are motive să se mândrească și trebuie să-și spovedească slăbiciunea. Căci duhul curăției e drumul spre mărturisire, spre curățirea duhului, a sufletului, a inimii. Ați văzut desigur un om murdărit de noroi și de tot ce mai poate murdări trupul. Se spală și redevine curat. Murdăria se duce.
Așa e și spovedania: spală sufletul și acesta redevine curat și când sufletul a redevenit curat, trupul s-a curățit și el, pe moment .
Că în fața lui Dumnezeu contează în primul rând curăția inimii — pentru că păcatul trupesc modifică această curăție — o vedem și din faptul că și în fața oamenilor contează în mod egal ambele căderi. Gelozia între soți, între cei legați prin sentimentele de dragoste, e stârnită adesea de o privire aruncată de partener altcuiva, de înclinarea inimii către altul sau către alta. Uneori numai astfel de situații duc la drame, la suferințe sufletești de mare intensitate, și multe căsătorii, sau viitoare căsătorii, se compromit. Și nu s-a ajuns întotdeauna la infidelitatea trupească.
Ceea ce dorește fiecare, în primul rând, e fidelitatea inimii, curăția inimii. Bineînțeles că o dorește și pe cea trupească. Și Mântuitorul, ca și Legea veche la care se referă (Ieșire, 20, 14), o au în vedere în chip deosebit și pe cea trupească, aceasta fiind instrumentul și urmarea căderii sufletești, sau fiind pur și simplu o cădere vulgară, fără participarea inimii, de satisfacere a unui „instinct van”, cum îl numește Eminescu, atunci când nu răspunde intenției pentru care a fost sădit de Dumnezeu în om, și anume intenția procreației.
Creștinul cere ajutorul duhului curăției pentru a-l învinge pe duhul necurăției, pentru a-și face curățenie în casa sufletului său.
Din smerenie, nu poate cădea nimeni. Gândul smerit își are și el protectorul, îngerul său. Acesta apără de mândrie și de slava deșartă.
Pentru ca în afară să nu se manifeste un om orgolios, disprețuitor, cu înalte păreri despre sine, socotindu-i pe ceilalți inferiori și proști, e nevoie de ordine în interior. Dacă e ordine acolo, va fi ordine și în manifestările exterioare.
Dacă nu e ordine acolo, va fi dezordine și în manifestările exterioare Și chiar dacă o falsă smerenie în afară va putea ascunde dezordinea dinlăuntru, mult nu o va putea ascunde căci orgoliul din gând își va da în petec, mai devreme sau mai târziu.
Numai din gând smerit poate izvorî apa curată a modestiei. Chiar dacă ești mai dotat decât alții, mai învățat, mai sus pus pe scara valorilor și a funcțiilor în societate, gândul smerit te va învăța cum să te comporți fără ca înălțimea ta să-i jeneze pe ceilalți.
Ba chiar, numai în aceste condiții ceilalți îți vor recunoaște valoarea.
Altfel ți-o vor pizmui, ți-o vor reproșa, te vor urî pentru ceea ce îi depășește și tu ții să se vadă.
Gândul smerit te face să te gândești mai mult la cele pe care încă nu le știi, pe care încă nu le ai, pe care încă nu le-ai făcut, mai mult decât la cele pe care le-ai făcut, decât la cele pe care le știi și le ai. La ceea ce nu ești, decât la ceea ce ești.
El te face să te simți sărac de ceea ce nu ai, nu bogat de ceea ce ai, și să recunoști și valorile altora, poate de altă natură, dar nu inferioare, și poate în plus fată de cele ale tale.
Gândul smerit modelează suflete delicate, îndatoritoare, comunicative, prietenești, deschise. Și cum mândrii nu plac oamenilor, tot așa nu-i plac nici lui Dumnezeu care stă împotriva celor mândri, dar dă har celor smeriți” (Iacov 4, 6: I Petru 5, 5).
Cel mândru e și rău (Psalm. 10, 2), de aceea se spune în Cartea Proverbelor că „mândria merge înaintea pieirii” (Prov. 16, 18). Nicolae Iorga spunea că mândria e „un strălucit monument funebru ridicat deasupra sufletului mort demult” (Gânduri și sfaturi ale unui om ca oricare altul).
Sufletul mândrului, așadar, e doar o aparență de suflet. Mândria îl deformează, îl falsifică. Gândul smerit îl pune în ordine, în rânduială, îl păstrează viu și autentic.
Sunt, desigur, printre noi și în lume, oameni dotați cu daruri deosebite, pictori, sculptori, scriitori, profesioniști desăvârșiți în multe domenii, în economie, în finanțe, în administrație, sunt oameni care au învățat mult și știu multe.
Aceștia pot avea tendința mândriei cu realizările și darurile lor si pot părea îndreptățiți.
Ei cer recunoașterea unei stări de fapt, nu a unor pretenții neîndreptățite.
Și totuși, rugăciunea Sfântului Efrem, de cerere a „gândului smerit”, își are loc și în viața și gândirea unora ca acestora.
Căci atunci când ai dat tot ce poți; când ai creat opere de valoare pe măsura talentului sau geniului tău, poți oare fi sigur că nu se putea și mai bine, și mai mult ? Poți fi sigur că nu te-ai lovit de niște limite ?
Gândul smerit e tocmai acela care recunoaște limitele peste care nu mai poate trece.
A nu te semeți cu ceea ce ai acumulat și cu ceea ce ai realizat, ci a te smeri din cauza celor pe care nu le-ai realizat încă și pe care n-ai reușit să le cunoști, iată semnul gândului smerit. Căci unde e atotștiutorul? Unde e cel care poate spune: Știu tot, nu mai am nimic de învățat?
Tot ce ne-a rămas necunoscut e prilej de gând smerit. Și tot ce au făcut alții înaintea noastră, de asemenea.
Nu voi spune că cei cu mari realizări să afișeze o falsă smerenie, să-și nege calitățile sau să se creadă egali, sau mai prejos de cei care n-au făcut nimic și nici măcar efortul de a face. Dar este loc de smerenie și pentru ei, dotații, superiorii, virtuoșii.
Aceștia trebuie să se ferească de cea mai subtilă dintre ispite: orgoliul virtuții, De aceasta sunt pândiți și sfinții. Și marea lor luptă aceasta a fost și este întotdeauna.
Ieșirea din ispita orgoliului virtuții, a orgoliului realizărilor, a orgoliului superiorității intelectuale, nu este ușoară, pentru că pare o ieșire dintr-o realitate și dintr-un adevăr despre care am minți dacă le-am nega. Dar dacă cei aflați într-o astfel de dilemă își aduc în conștiință toate cele pe care le-ar mai putea -face încă, ieșirea din ispită ar deveni mai ușoară.
Smeritul are conștiința limitelor sale, dar mai are în plus și simțul misterului. E deschis spre mister. Spre ceea ce nu cunoaște încă din multele necunoscute ale lumii și ale vieții.
Cel cu gând smerit nu se gândește decât cum să slujească. E locul pe care și L-a ales și Iisus pentru El.
Din perspectiva aceasta smerenia nu omoară inițiativele, nu anemiază simțul social al oamenilor, nu paralizează curajul. Ea face din oameni frați, îi egalizează în starea de mirare sfântă în fața tainelor care ne înconjoară și care ne solidarizează.
Numai egoismul îi ridică pe unii deasupra și uneori împotriva altora. Egoismul refuză eul altora.
Smerenia obligă la deschidere, la ieșirea din noi înșine și din autosuficiență. Ea ne învață să citim limpede în noi înșine.
Ai multă știință? Mai multă decât cei din jur? Foarte bine. Smerește-te pentru că tu știi ceea ce poate nu știe nimeni, că ai o patimă pe care nu ți-o poți birui. Prin aceasta ești cel puțin egalul multor neputincioși.
Smerenia duce la concordie între oameni. Căci ea nu e virtutea închișilor, a celor ce se izolează.
Aceia n-au față de cine se smeri. Doar fată de Dumnezeu. Dar față de Dumnezeu, în sinea lor se smeresc toți orgolioșii. N-o recunosc însă în fața semenilor, și atunci păcătuiesc împotriva lor și ,prin aceasta, și împotriva lui Dumnezeu. Smerenia nu e virtute de viața pustnicească.
Smerenia e modestia care dă nota de elegantă discretă omului de societate.
M-au impresionat întotdeauna oamenii învățați, mari cu adevărat, care în societate se poartă cu o delicatețe care șterge orice diferență. Așa câștigă pe loc ceea ce infatuații cei mai deștepți pierd pe loc.
Adevărații smeriți, dacă uneori e greu să ajungă la smerenie, se apropie mult de ea prin aceea că vor să fie smeriți. Sau, să facem un pas mai departe: adevărații smeriți nu sunt cei care se știu smeriți, ci cei care se vor smeriți. Se află într-o stare permanentă de aspirație spre smerenie, de insatisfacție cu ceea ce sunt și simt. Aceștia sunt și cei mai apărați de orgoliu,
A fi cu gând smerit, în sensul rugăciunii Sfântului Efrem Sirul, e virtutea simplă a modestiei, a nu te erede tu cel mai bun și a nu-i crede pe alții cei mai răi.
Smeriții alcătuiesc ceata din care Dumnezeu își alege drepții. Să nu-și închipuie însă cineva că pentru aceasta smeritul trebuie să ducă o viață căznită, să umble îmbrăcat urât, să-și țină ochii în pământ și să afișeze o sfințenie ostentativă, care atrage atenția. Prin acestea se obține exact rezultatul contrariu. Și nici nu-și alege Dumnezeu drepții doar din făcătorii de minuni, cum ar crede unii care, din cauză că nu ajung la asemenea performanțe, se descurajează, sau își suspendă orice efort și orice aspirație.
Cred că a fi oameni cumsecade putem toți, așa că să nu ne mâhnim că nu putem zbura și nu putem umbla pe apă ca pe uscat! Despre acestea din urmă nu ne va întreba și nu ne va cere socoteala nimeni. Mă tem însă că despre cumsecădenie vom fi întrebați.
Opuse smereniei, se știe, sunt mândria, orgoliul, slava deșartă, adică dorința de a fi lăudați de alții. E un păcat de care scăpăm greu. Toți. Unii ajung să trăiască într-o mare suferință pentru că nu sunt lăudați. În această suferință cad mai ales cei care nu au pentru ce fi lăudați, dar ca să aibă iluzia că înseamnă ceva printre oameni, vor să asculte despre ei măcar laude mincinoase. Iar când mincinoșii lăudători le potrivesc bine, cei lăudați ajung chiar să le creadă. Tristă specie de oameni!
Dar sunt și dintre aceia care doresc să fie lăudați pe merite adevărate. Cui îi vine bine, când a făcut ceva important și în jurul lui se tace? Sau când meritele sunt atribuite altuia, sau și le atribuie altul? Se mai întâmplă și de acestea.
Impostorii își găsesc întotdeauna argumente ca să-și apere impostura. Ea iese la spălat, cum se zice, dar e trist că se produce. Istoria face de obicei dreptate. Dar chiar și în asemenea cazuri, cel care ar avea dreptul să se laude, e îndemnat să-și păstreze gândul smerit, să știe că i se va face dreptate.
Și nici alții, deși e întotdeauna mai bine să i-o facă alții, decât să și-o facă el.
Duhul răbdării încurajează împotriva disperării, împotriva bolilor, împotriva jignirilor, împotriva biruinței altora.
Răbdarea e ultima armă și putere a învinșilor. Ea devine atunci virtute.
Nu e semnul lașității, nici al disperării, ci al înțelepciunii. Nu pot face nimic astăzi voi putea face mâine.
Dacă dreptatea e de partea mea, cu răbdare mi-o voi câștiga, dacă pentru moment altfel nu pot.
Transilvănenii au învins în cele din urmă în confruntarea cu asupritorii de veacuri, pentru că au știut să rabde activ, cu speranță, păstrându-și măcar flinta atunci când n-au mai avut nici un drept.
Răbdarea e vecină cu stăpânirea de sine și nu e dintre ultimele virtuți de care avem trebuință.
De câte ori nu facem acte pe care cu puțină răbdare le-am fi putut evita!
Zadarnic ne pare rău după aceea. Și de câte ori nu ne pierdem stăpânirea de sine, când știm totuși bine că nu mai putem îndrepta nimic.
Cu răbdare ar fi putut depăși criza provocată de duhul nerăbdării.
Răbdarea temperează. Descarcă nervii. Întârzie deznodământul și după aceea își dă seama că trebuia modificat.
O supărare de azi e pe jumătate peste o săptămână. O durere de azi se micșorează mâine.
O rușine de azi își scade din intensitate pe măsură ce timpul și uitarea o scot din circumstanțele în care s-a produs.
Duhul răbdării e frate bun cu duhul înțelepciunii. De câte ori nu zicem: „Azi n-aș mai face cum am făcut atunci!”
Dacă am fi avut răbdare, câte ar fi putut arăta altfel! Și-apoi, Sfântul Efrem ne îndeamnă să cerem ajutorul duhului dragostei.
Câte n-am mai putea adăuga despre forța dragostei în viața oamenilor și a lumii! Nu există forță care să lege mai mult oamenii între ei, pentru că „Dumnezeu este dragoste” (I Ioan 4, 8). Fără El, cum am explica dragostea?

Să cerem dar, în această perioadă a Postului Mare, să fie cu noi și duhul dragostei.

Frumoase și cuprinzătoare cereri în rugăciunea Sf. Efrem Sirul. Uși ale pocăinței și ale îndreptării.
Cărări spre Împărăția cerurilor. Energii pentru alcătuirea omului bun, drept, cuminte, generos, de omenie.
Și-apoi vin ultimele două cereri, ca o încoronare a celor de dinainte și, fără nici o îndoială, ca un ecou al celeilalte cereri din rugăciunea Tatăl nostru: ,Si ne iartă nouă greșelile noastre” (Mt. 6, 12).
Acum creștinul vrea să și le știe. Bine. Pe toate. Ca să ceară iertare pentru toate. Și cele neștiute, să fie știute, pentru ca pocăința să fie deplină:
„Dăruiește-mi să-mi cunosc greșelile mele!
„Să-mi cunosc”, adică de fapt să mi le recunosc. E hotărât acum să și le îndrepte. Se teme să nu-i rămână vreuna necunoscută, nerecunoscută.
E apelul suprem pentru a fi ajutat să coboare în adâncul sufletului său, până în colțurile cele mai îndepărtate, în care s-ar mai putea ascunde vreo greșeală, pe care acum e gata s-o mărturisească.
Și să n-o mai repete. Și să nu fie cumva printre cei care nu știu, sau nu vor să știe că fac greșeli sau nu știu ce spun, când recită mecanic: „Si ne iartă nouă greșelile noastre” (Matei 6, 12).
Și-apoi Sfântul Efrem ne mai îndeamnă la o ultimă cerere: „Și să nu osândesc pe fratele meu!”
Cel mai greu ne vine însă să nu ne comparăm. „Nu sunt ca vameșul acesta” (Luca, 18, 11). Care din noi scapă de această comparație?
Cum facem o faptă bună, cum suntem gata să-l osândim pe cel care n-o face, și ne socotim de îndată mai buni ca el.
Cădem tocmai când am ajuns sus!
Și de vorbirea de rău, cum să scăpăm? Câte feluri de vorbiri de rău nu inventăm!
Evident, întotdeauna ne punem masca obiectivității, ne arătăm o sfântă surprindere și scandalizare, dar obiectul e întotdeauna vorbirea de rău.
Să-i scoatem celui pe care îl vorbim o cărămidă de la temelie, să-i punem la îndoială reputația.
Așa îl osândim. Îl condamnăm la osândă.
Ce bine știa Sfântul Efrem cât suntem de vulnerabili la acest capitol.
„Și să nu osândesc pe fratele meu!” Să nu-l judec. Să nu-l condamn. Să nu-l vorbesc de rău!

Câte taine ale sufletului omenesc nu cunoștea acest Sfânt Efrem din Siria!
Și cât de adevărat ne pune să ni le dezvăluim și să le analizăm noi înșine!
Ce savant manual de psihologie în cele câteva propozițiuni ale acestei rugăciuni!
Ne umblă prin suflet ca printr-o cămară căreia îi cunoaște toate ascunzișurile. Și ne simțim bine.
Simțim că ne ajută și ne oferă mijlocul de a ne-o curăți, Învățându-ne să ne examinăm prin cuvintele cele mai simple, dar și cele mai adânci, cele mai pline de har, care capătă valențe noi, așa cum sunt puse unele lângă altele.
Sunt cuvinte în stare să ne înmoaie și să ne încovoaie inimile, să ne cuprindă blând și să ne smerească mințile, și să ne arunce în genunchi — căci rugăciunea se rostește cu metanii — într-o supremă prosternare, care înseamnă în același timp micimea și mărimea noastră, căderea și înălțarea noastră, intrarea în adâncul din noi, în care sălășluiește Dumnezeu, „Cel binecuvântat în vecii vecilor”, precum și sfârșește Sfântul Efrem, sublima, neperechea lui rugăciune.

Să petrecem perioada Postului Mare în ritmul cuvintelor acestei rugăciuni încărcate de har izbăvitor și înnoitor.”

preluare din cartea Tâlcuri noi la texte vechi – Predici, Sibiu 1999, pp 173-190;

ÎnaltPreasfințitul Antonie Plămădeală, 17 noiembrie 1926 – 29 august 2005, a fost din anul 1982 arhiepiscop al Sibiului şi mitropolit al Ardealului, dar și deţinut politic, între anii 1949-1956, fiind apoi scos din monahism şi nevoit să fie muncitor în diferite întreprinderi.
Începând cu anul 1968, şi-a reluat activitatea de cleric, la început ca secretar al Institutului Teologic din Bucureşti. În anul 1970 a plecat în Marea Britanie unde, un an mai târziu, şi-a luat doctoratul în teologie la Oxford. A fost ales membru de onoare al Academiei Române în anul 1992.
Dăruit Bisericii naţionale şi având vocaţie de ctitor, IPS Antonie Plămădeală s-a impus în cultura românească prin numerose lucrări de istorie a culturii, cu deosebire de istorie a Bisericii Ortodoxe Române :„Biserica slujitoare în Sfânta Scriptură, în Sfânta Tradiţie şi în teologia contemporană” – Teza de doctorat, Bucureşti, 1972, altă ediţie la Sibiu, 1986; „Clerici ortodocşi ctitori de limbă şi cultură Românească” , Bucureşti, 1977; „Un episod important din lupta pentru limba română”, Bucureşti, 1978; „Ca toţi să fie una”, Bucureşti, 1979; „Dascălul de cuget şi simţire românească”, Bucureşti, 1981; „Tradiţie şi libertate în spiritualitatea românească” , Sibiu, 1983; „Pagini dintr-o arhivă inedită. Documente literare.” Bucureşti, 1984; „Vocaţie şi misiune în vremea noastră”, Sibiu, 1984; „Lazăr Leon Asachi în cultura română”, Sibiu, 1985; „Lupta împotriva deznaționalizării românilor din Transilvania în timpul dualismului austro-ungar în vremea lui Miron Romanul (1874-1898), după acte, documente şi corespondenţe”, Sibiu, 1986; „Românii din Transilvania sub teroarea regimului dualist austro-ungar (1867-1918), după documente, acte şi corespondenţe rămase de la Elie Miron Cristea”, Sibiu, 1986; „Cuvinte la zile mari”, Sibiu, 1989; romanul „Trei ceasuri în iad”, Bucureşti, 1970 (ed. a II-a, Bucureşti, 1993); „Tâlcuri noi la texte vechi. Predici”, Sibiu, 1996.

Cu nădejdea că această predică ne va chema la metanie înaintea Domnului și Stăpânului vieții noastre, slujitorii Parohiei Iancu Nou-Bălăneanu vă poartă în rugăciunile lor cu smeritul gând că asprimea Postului Mare va umple de bucurie și veselie inimile tuturor celor care-și văd greșelile lor și nu osândesc vreodată pe ai lor frați întru Hristos.
Că binecuvântat și preamărit este Domnul Dumnezeul nostru în veci nesfârșiți. Amin