„Doamne, dă-mi această apă, ca să nu mai însetez!”

„Fiecare creștin poate istorisi o poveste minunată și unică despre întâlnirea sa cu Mântuitorul Hristos, căci Dumnezeu a venit pe pământ ca să-l caute și să-l mântuiască pe cel pierdut.
Domnul Se descoperă pe Sine în chip diferit fiecărei persoane în parte, ba chiar fiecărui neam, precum aflăm din convorbirea lui Iisus cu femeia samariteancă.

Iisus, fiind ostenit de călătorie, S-a așezat lângă fântână și era ca la al șaselea ceas.
Atunci a venit o femeie din Samaria să scoată apă. Iisus i-a zis: „Dă-Mi să beau”.
Ca să tămăduiască rănile femeii samaritence, Domnul Se smerește pe Sine înaintea ei cerându-i apă. El o reașază astfel în cinstea din care căzuse și o pregătește să primească cunoașterea adevărului Său.

Cu adevărat, mare a fost uimirea femeii samaritence atunci când L-a întâlnit pe Dumnezeu Întrupat: „Cum Tu, care ești iudeu, ceri să bei de la mine, care sunt femeie samariteancă? Pentru că iudeii nu au amestec cu samarinenii.” Atât de mult îi disprețuiau și îi urau iudeii pe samarineni, încât nu voiau nici măcar să se atingă de vreun lucru ce fusese mai înainte atins de aceștia.

Pentru ei, samaritenii erau închinători la idoli, popor necurat care lepădase adevărata tradiție religioasă a strămoșilor.
Înveninați de atitudinea ostilă a evreilor, samarinenii răspundeau la rândul lor cu dușmănie.
Ne putem, așadar, închipui cât de uimită trebuie să fi fost femeia atunci când acest iudeu, pe care îl recunoștea cu ușurință după vorbă și după îmbrăcăminte, a binevoit să-i vorbească și chiar să-i ceară apă.

De fapt, fiecare întâlnire a omului cu Dumnezeu este o surpriză.
Dar cea mai mare surpriză ne așteaptă pe toți la Judecata de Apoi, atât pe cei drepți, cât și pe cei păcătoși.
Drepții se vor minuna pentru că, în smerenia lor, nu s-au socotit niciodată vrednici de mila Domnului; păcătoșii, dimpotrivă, vor aștepta să fie mântuiți și, în schimb, vor fi mustrați de Dumnezeu.

Văzând nedumerirea femeii, Domnul îi răspunde cu mare delicatețe: „Dacă ai fi știut darul lui Dumnezeu și Cine este Cel ce-ți zice: Dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El, și ți-ar fi dat apă vie.”

În Vechiul Testament, în Cartea Prorocului Isaia, apa cea vie Îl preînchipuie pe Duhul Sfânt, pe Care Mesia avea să-L aducă pe pământ odată cu venirea Sa în lume.
Mântuitorul îi cere omului apa cea pământească, dăruindu-i în schimb nestricăcioasa apă cerească.

Cu câtă delicatete se poartă Domnul cu femeia samariteancă, vorbind despre Sine la persoana a treia!
Hristos Se retrage, se ascunde, vrând să i se descopere treptat pe măsura înțelegerii ei, fiindcă ea nu știe încă Cine este El.

„Femeia I-a zis: Doamne, nici găleată nu ai, și fântâna e adâncă; de unde, dar, ai apa cea vie? Nu cumva ești Tu mai mare decât părintele nostru Iacov, care ne-a dat această fântână și el însuși a băut din ea și fiii lui și turmele lui?”

Invocând numele Patriarhului Iacov, strămoșul lor comun, femeia invocă însăși obârșia, esența neamului ei.
Astfel cugetul ei începe să se înalte la cele dumnezeiești, chiar dacă nu se dezlipește încă de cele pământești.
Hristos rămâne pentru ea un simplu iudeu, dar recunoaște acum că El ar putea fi mai mare decât cel mai de seamă strămoș al poporului ei, Iacov-lsrael.

Cu răbdare și delicatețe, Iisus continuă să lumineze cugetul femeii samaritence spre înțelegerea tainei Sale: „Oricine bea din apa aceasta va înseta iarăși; dar cel ce bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apa curgătoare spre viață veșnică.”

Aici Domnul Se arată îngăduitor față de naivitatea femeii, coborându-Se la nivelul înțelegerii ei firești, ca să trezească în ea setea după apa cea vie a Duhului.

Dacă vom bea cu dorire din această apă, viața cea fără de sfârșit a lui Dumnezeu ne va astâmpăra setea de veșnicie.
Într-adevăr, tot cel ce se învrednicește de un asemenea dar al harului va tinde neîncetat către cele de sus, căci de acum este înzestrat cu aripile Duhului, în stare să-l înalte deasupra acestei lumi și să-l poarte în lumea de dincolo.

Hristos caută să trezească în sufletul femeii o astfel de credință care să-i dea puterea să primească adevărul veșnic pe care El atât de mult dorește să i-l descopere.
Femeia își dă seama de adevărul cuvintelor lui Hristos, le simte puterea duhovnicească, dar nu poate încă înțelege darul cel sfânt pe care i-l împărtășește cuvântul dătător de viață și prezența vie a Domnului Iisus.

Socotind că Domnul îi poate da să bea, ca dintr-un izvor fermecat, apa ce nu se sfârșește niciodată, astfel încât să nu mai fie nevoită să vină și să scoată din fântână, femeia Îi spune: „Doamne, dă-mi această apă ca să nu mai însetez, nici să mai vin aici să scot.”

Dar Domnul, Căruia toate Îi sunt cunoscute, caută mai întâi s-o vădească de păcat. Ea trebuie să se îndrepte, să-și schimbe viața, ca să poată primi darul cel nestricăcios al Duhului.

Aici a vădi pe cineva de păcat nu înseamnă a-l învinui ori mustra într-un chip care să-l ducă la deznădejde. Este  nevoie de un cuvânt prorocesc născut dintr-un mare discernământ, care îl va lumina și-l va insufla pe ascultător să îmbrățișeze de bunăvoie acest cuvânt și să purceadă cu toată inima la împlinirea lui.

Să luăm aminte la chipul în care Domnul Își împlinește scopul mântuitor cu femeia samarineancă.
Deși dorința Lui fierbinte este să o mântuiască, totuși, pe parcursul întregului dialog cu ea, El niciodată nu o silește, nici nu încearcă să-i impună voia Lui cea sfântă.
Se poartă cu ea cu multă blândețe, lăsându-i mereu libertatea de a primi sau nu darul Său.

O cinstește chiar și atunci când o mustră pentru viața ei cea păcătoasă. Ca s-o ridice din starea vrednică de plâns în care căzuse la înălțimea duhovnicească a unui viitor apostol și mucenic, trebuie mai întâi să îndepărteze tumora malignă ce crescuse în sufletul ei, și face aceasta cu deosebită delicatețe.

El îi zice femeii: „Mergi și cheamă pe bărbatul tău și vino aici.” Cu alte cuvinte: „Dacă dorești cu adevărat darul apei celei vii, trebuie mai întâi să dovedești că vrei să te faci sănătoasă.”

Femeia răspunde cu simplitate: „N-am bărbat.” Rușinea o împiedică să spună mai mult. Însă Domnul, Care cunoaște ascunzișurile inimii omului, nu-i cere să-I mărturisească tot adevărul. În marea Lui bunătate El o cruță, primind chiar și acest adevăr voalat al cuvintelor ei. Hristos completează răspunsul femeii fără să o rănească, clădind pe fărâma de adevăr pe care aceasta I-o oferă.

”Bine ai zis că acum ai bărbat. Căci cinci bărbați ai avut și aceasta pe care-l ai acum, nu-ți este bărbat.”

Cât de blânde sunt cuvintele pe care Domnul le adresează făpturii omenești afundate în păcat! El câștigă astfel încrederea femeii, care, nemaiputându-se împotrivi, se predă pe sine cu totul lui Hristos.
Purtarea blândă și îngăduitoare a Domnului a adus o mare schimbare în inima ei, fără a-i știrbi însă libertatea și demnitatea.

Femeia I-a zis: „Doamne, văd că Tu ești proroc.” Ea nu spune: „ Da, e drept ceea ce spui”, ci: „Văd că ești proroc”. Cu alte cuvinte: „Tu știi adevărul despre toate. Deși mă vezi așa cum sunt, singurul Tău scop este să mă mântuiești.”

Atunci când harul lui Dumnezeu ne atinge inima, dojenindu-ne pentru felul în care trăim, și ne luminează ca să ne vedem neajunsurile și păcatele, ne dă totodată și puterea să ne îndreptăm viața și ne însuflă să purcedem la luptă împotriva răului din noi.

În dorința Lui de a ne mântui, Dumnezeu ne găsește oriunde ne-am afla.
Dar dacă dorim cu adevărat să rămânem alături de Domnul, după ce ne-am întors la El și L-am întâlnit, atunci datori suntem să ne îngrijim de felul în care viețuim.
Iar răstimpul cel mai potrivit pentru a pune ordine în viața noastră este atunci când harul cel dintâi petrece încă cu noi, căci el lucrează înlăuntrul nostru și ne ajută să dobândim obiceiuri bune.
De ne vom arăta însă nepăsători în această perioadă plină de bucurie duhovnicească, nu vom fi în stare să rămânem în prezența Domnului atunci când harul se va depărta de la noi.

După ce L-a mărturisit pe Domnul Hristos ca Proroc, femeia samarineancă se confruntă acum cu următoarea întrebare: cum să-și îndrepte viața, cum să stea cu vrednicie înaintea lui Dumnezeu și să umble fără prihană în calea Lui?
Iar această întrebare este în ultimă instanță legată de problema veșniciei și implicit, de cea a închinării la Dumnezeul cel adevărat.

Ea nu vrea să piardă darul lui Dumnezeu, de aceea problema adevăratei credințe a devenit acum esențială pentru ea: „Părinții noștri s-au închinat pe acest munte, iar voi ziceți că în Ierusalim este locul unde trebuie să ne închinăm.”

Aici femeia atinge de fapt o chestiune de dogmă: „Care este religia cea adevărată?”

Cât de important este să îmbrățișăm dreapta credință! Acest lucru ar putea părea lipsit de însemnătate dacă trăim departe de Dumnezeu, la un nivel pur intelectual.
Dar din clipa în care am sa ne apropiem de Domnul și să ne unim cu El, devine esențial pentru noi să înțelegem Cine este Dumnezeu, căci, în mare parte, această înțelegere este cea care ne călăuzește la dobândirea plinătății Lui.

Domnul o ridică pe femeie la o înțelegere și înaltă, arătându-i că închinarea cea adevărată nu mai depinde acum de un templu anume, dintr-un loc anume: „Femeie crede-Mă că vine ceasul când nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim nu vă veți închina Tatălui.”

Hristos nu vorbește aici despre un Dumnezeu necunoscut, ci despre Tatăl Său cel Ceresc, ai Cărui fii suntem cu toții. „Voi vă închinați căruia nu știți; noi ne închinăm Căruia știm, pentru că mântuirea din iudei este.”

Observăm că Domnul nu vorbește niciodată la nivel psihologic sau pur logic, nici nu folosește limbajul discursiv sau dialectic, așa cum fac oamenii. Fiind Dumnezeu, El rostește numai adevăruri veșnice.

Hristos nu caută să dovedească faptul că dreptatea este de partea iudeilor, nici că samarinenii greșesc. El arată numai că evreii au rămas credincioși legământului lui Dumnezeu cu Israel, deși credința lor este încă nedesăvârșită.

Însă, chiar în acel moment, Domnul descoperă adevărul absolut despre Cine este Dumnezeu și cum trebuie să I ne închinăm, pentru că El Însuși este Adevărul Absolut.
Zeii păgânilor sunt fără îndoială mincinoși, samarinenii au căzut în erezie, iar evreii așteaptă încă plinirea descoperirii dumnezeiești.
Iisus Hristos este plinirea descoperirii prin care ni se deschide calea către adevărata închinare.

„Dar vin anii și acum este…”

Acest ceas începe odată cu venirea Domnului pe pământ, căci Împărăția lui Dumnezeu este aproape cu noi și înlăuntrul nostru.
Și de acum înainte „adevărații închinători se vor închina Tatălui în duh și în adevăr„.

Altfel spus, cunoașterea și înțelegerea omului despre Dumnezeu se desăvârșesc acum prin faptul că adevărata închinare a Dumnezeului celui adevărat se descoperă în și prin Hristos.
Credincioșii nu se vor mai închina unui Dumnezeu aproape necunoscut, ci lui Dumnezeu-Tatăl, iar această închinare nu poate fi decât „în duh și în adevăr”.

Ei I se vor închina în harul Duhului Sfânt și în Hristos, Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu, pentru că El este Adevărul.
Ne vom închina lui Dumnezeu în adevărul cuvântului Său, descoperit omului pe pământ în Persoana lui Iisus Hristos.

Mai mult, „Tatăl astfel de închinători își dorește„. Tatăl îi caută pe aceia care au înțeles că pe Dumnezeu nu Îl putem cunoaște în chip rațional, cum credeau grecii, nici nu Îl putem limita la un neam sau la o țară anume, așa cum făceau evreii.

Unul Dumnezeu Cel adevărat nu se lasă cuprins de către mintea omenească, nici nu poate fi mărginit în vreun fel.
Unul Dumnezeu Cel adevărat este Duh, iar închinătorii cei adevărați I se închină în Duhul Său, în inimă, în chip desăvârșit, în tot ceasul și în tot locul stăpânirii Sale.
Adevărata închinare nu are nici un amestec cu naționalismul și nici cu orice altceva din lumea aceasta.

„Duh este Dumnezeu și cei ce I se închină trebuie să I se închine în duh și în adevăr.”

Dumnezeu este Tată și Duh, Iar Închinătorii Lui I se vor închina „în adevărul” pocăinței.

Acest adevăr este însuflat de Duhul Adevărului Care de la Tatăl Purcede și îi este dăruit omului atunci când se pocăiește din toată inima și din tot sufletul, când însetează și tânjește după Dumnezeu cu toată ființa sa.
Iar calea desăvârșită a adevăratei Lui închinări, începe prin a-L cunoaște așa cum un fiu își cunoaște tatăl. Aceasta este religia cea adevărată, religia inimii, pe care ne-a descoperit-o în vremurile din urmă Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu.

„Știm că va veni Mesia care se cheamă Hristos; când va veni, Acela ne va vesti nouă toate.Iisus i-a zis: Eu sunt, Cel ce vorbesc cu tine.”

Văzând la început în Domnul Iisus un iudeu obișnuit, apoi un om mai mare decât însuși patriarhul Iacov și în cele din urmă un Proroc, femeia samariteancă este acum gata să mărturisească că El este Hristosul, Mesia.
Domnul a călăuzit-o la o asemenea plinătate a cunoașterii, încât ea aleargă în cetate să-L propovăduiască pe Hristos celor din neamul ei, care vor mărturisi mai apoi: „Credem nu numai pentru cuvântul tău, căci noi înșine am auzit și știm că Acesta este cu adevărat Hristosul, Mântuitorul lumii.”

 

text preluat din cartea arhimandritului Zaharia Zaharou Adu-ți aminte de dragostea
cea dintâi (Apocalipsa 2, 4-5) Cele trei perioade ale vieții duhovnicești în teologia Părintelui Sofronie, traducere din limba engleză de monahia Porfiria, Editura Doxologia, Iași, 2015, paginile 96-106.

Fântâna lui Iacob, Nablus, Cisiordania