Părintele Dumitru Stăniloae-Despre omorârea patimilor trupeşti şi sufleteşti

„Străduinţa pentru mântuirea sufletului şi pentru apropierea de Dumnezeu se desfăşoară, după învăţătura Sfinţilor Părinţi, în două forme: pozitiv, prin rugăciune, prin gând cucernic aţintit spre Dumnezeu şi prin fapte bune, şi negativ, prin omorârea patimilor trupeşti şi sufleteşti.

Acţiunile acestea două trebuie să progreseze în strânsă îmbinare, căci dacă cineva nu are grijă de combaterea patimilor, îşi vede toată silinţa de înălţare spre Dumnezeu subminată, precum, pe de altă parte, veştejirea poftelor şi a pasiunilor nu poate fi urmărită efectiv fără chemarea continuă a lui Dumnezeu în ajutor.

Tot timpul trebuie să lupte creştinul cu patimile.

Dar din când în când această luptă trebuie să devină mai îndârjită, mai concentrată, mai radicală.

Ca la orice război, sunt necesare anumite domoliri ale ostilităților, când ostașii sunt obosiţi, dar pe urmă ofensiva trebuie reluată până când duşmanul nu mai constituie un pericol.

Răstimpurile acestea, de aprindere a luptei noastre împotriva patimilor, sunt posturile fixate de Biserică la anumite intervale.
…………………………………………………………………………………

Moartea Domnului Cruce reprezintă moartea trupurilor noastre supuse păcatului.
Pe Golgota ,,Dumnezeu a osândit păcatul în trup” [Romani 8, 3]. El a suportat prin moartea Sa blestemul, care era al nostru. „Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se pentru noi blestem; pentru că scris este: Blestemat este tot cel spânzurat pe lemn” [Galateni 3, 13].

Dar moartea Domnului pe Golgota a venit ca o culminare a unei pregătiri anterioare.

Iisus S-a pregătit în cugetul Său pentru suportarea morții în numele tuturor oamenilor.

Precum însă Iisus S-a identificat cu noi toți în primirea morţii şi în pregătirea spre ea, așa trebuie să ne iden tificăm şi noi cu El absorbind în noi acţiunea aceasta a Lui.

Păcatul din trupul nostru nu dispare dacă nu ne vom însuşi moartea lui Iisus care a fost moartea noastră.

Moartea cu care eram noi datori, moartea noastră, trecută de la noi la El şi suportată în chip sângeros, trebuie să se întoarcă iar la noi, pentru a o suporta în chip mistic, nesângeros.

Nu ni se mai cere să suportăm moartea înspăimântătoare pe care am fi avut-o de suportat dacă n-ar fi murit Iisus pentru noi.

Într-un anume fel, am fost uşurați. Dar totuși, măcar cu duhul, cu concentrarea gândului trebuie să facem să se producă în noi dispariţia făpturii vechi, experienţa dureroasă a morții ființei noastre păcătoase de până acum.

Acest eveniment covârşitor și profund din fiinţa noastră nu este însă numai un sentiment, nici nu se produce în chip total într-un singur moment.

Deşi trebuie remarcat în mod special momentul în care se face începutul lui, el totuşi se desăvârşește zi de zi prin silinţe extraordinare.

De nu va muri fiinţa noastră veche, nu va învia cea nouă.

De nu va muri trupul, adică existenţa noastră înglodată în pofte, nu vom învia într-o viaţă după duh.

Căci dorinţa cărnii [pofta trupului] este moarte” [Romani 8, 6]. Cine nu este mort trupului, adică păcatului şi poftelor lui, nu viază lui Hristos cu duhul. Căci dacă viețuiți după trup, veţi muri, iar dacă ucideți, cu Duhul, faptele trupului, veţi fi vii” spune Sf. Ap. Pavel [Romani 8, 13].

Deşi Sfânta Scriptură vorbeşte despre moartea mistică a trupului nostru prin veștejirea patimilor, totuşi prin trup trebuie să înţelegem fiinţa noastră întreagă, după trup şi suflet, întrucât este robită patimilor.

Moartea ce ni se cere, pentru ca să ne identificăm cu Hristos, este deci o scufundare a întregii noastre ființe trecute într-o uitare, spălând-o în lacrimile regretului, aruncând-o prin voinţă într-o totală nefuncționare.

Precum lisus a murit după ființa văzută, pământească, și noi trebuie să oprim viața întregii noastre ființe pătimaşe de până acum, suprimând poftele și pasiunile trupului și sufletului.

Astfel, postul este actul omorârii ființei noastre păcătoase, a ţesăturii de pofte și de patimi în care suntem învăluiţi.

Nu trebuie să neglijăm nici patimile trupului, nici pe ale sufletului.

O influență apuseană, de comod şi abstract spiritualism, a introdus şi în lumea răsăriteană ideea că ajunge postul cu gândul.

Dar dacă nu înfrânăm trupul, poftele, crescute tot mai mari, nu dau odihnă spiritului.

Experienţele mai noi ale omului şi constatările medicale au ajuns la concluzia că înfrânările, posturile, ajunările sunt necesare.

Organismul oboseşte, slăbeşte, se uzează prin trai prea bun. Prin consumaţia fără măsură, mai mult îşi consumă energia decât și-o sporeşte.

Luxul, desfrâul relaxează şi ele puterile trupului şi ale sufletului, ca să nu mai vorbim de dezechilibrul social şi de crizele grozave ce le aduc cu ele.

Dar pe măsură ce omul învinge poftele şi ispitele trupești, trebuie să-și concentreze atenția spre patimile spirituale.

Vrăjmașul omului, fugărit din latura trupească, se strecoară pe portița mai ascunsă a sufletului, născând acolo dorul de slavă deșartă și de mândrie.

Iată ce spune Sfântul Maxim Mărturisitorul în cap. 59 din suta a treia a Capetelor despre dragoste:

„Când vei birui vreuna dintre patimile mai necinstite, ca de pildă; lăcomia pântecului, ori desfrânarea, ori mânia, ori lăcomia după averi, îndată năvălește asupra ta gândul iubirii de slavă deșartă; iar dacă îl vei birui şi pe acesta, îşi face loc gândul mândriei.”

Este exprimată aici o cunoștință precisă a sufletului, pe care o pot experia toţi cei ce au făcut progrese în înfrânarea patimilor trupeşti.

Lupta trebuie începută de aceea de la cele trupeşti, căci până nu ai trecut peste faza aceasta, n-ai luat încă cunoştinţă de adevărata urâțenie a mândriei şi nici nu ai biruit-o.

Dar apoi trebuie purtată și împotriva iubirii de mărire din partea oamenilor, iar la urmă, și împotriva mândriei, care poate sălășlui în om şi după ce este în stare să renunţe, disprețuitor, la slava de la alţii.

Numai după smulgerea tuturor rădăcinilor acestor patimi, se ivește în tine făptura curată, care te face să te simţi nevinovat ca un nou născut şi împrăștie și în jurul ei numai binecuvântare, putere purificatoare și dragoste de Dumnezeu.

Otrava eliminată din tine nu mai emană nici în jurul tău.

Atunci eşti mort cu trupul şi înviat cu duhul. Atunci este Duhul lui Dumnezeu sălăşluit în tine, şi cu el, Însuşi Hristos.

Râuri de apă vie vor izvorî atunci din tine, spre înălţarea celor cu care te întâlneşti [loan 7, 38].

Bine este atunci să fie fraţii împreună.

Când însă hălăduiesc în tine şerpii patimilor, ai gândurilor neprietenoase, ai mândriei, otrava pornită din tine va ucide și pe semenii tăi. Și înspăimântătoare vinovăție îți aduni.

Iată ce spune Sfântul Isaac Sirul, în Cuvântul despre râvna cea bună:

„De nu poți astupa gura celui ce clevetește pe prietenul tău, măcar păzește-te să nu te faci părtas la clevetirea lui. Să ştii că, de va ieși din tine foc şi va arde pe alţii, sufletele cele arse în focul tău le va cere Dumnezeu din mâinile tale.”

Nu s-ar putea o exprimare mai drastică a ideii de răspundere și a lanțului de comuniune prin care, în lumina creştinismului, este legat omul de om.

Cine lucrează pentru purificarea sa, lucrează  pentru mântuirea semenilor.
Iar cine neglijează această datorie către sine îşi adună osândă și pentru pierderea altora prin el.

Și cu cât cineva este în stare, prin autoritatea spirituală ce-o are asupra altora, să-i influenţeze mai mult pe aceia, cu atât poartă o mai mare răspundere pentru soarta lor,

În observarea postului nu săvârşim un act de interes strict individual, care nu are să importe decât persoana noastră proprie, ci unul social.

Preotul este obligat de răspunderea lui supremă să-și veștejească patimile prin post, pentru a nu otrăvi în mirosul lui sufletele credincioşilor.”

 

Extras din: Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Opere complete, vol. 3: Cultură şi duhovnicie. Articole publicate în Telegraful Român (1942-1993), Ed. BASILICA, Bucureşti, 2012, pp. 43-48.