„Postul-așezământ de sminteală pentru omul modern”- Părintele Dumitru Stăniloae

„Postul este unul dintre așezămintele de sminteală pentru omul modern, care pe toate vrea să le măsoare cu biata sa rațiune atât de puțin cuprinzătoare și înțelegătoare.

„De ce să postesc zice omul de azi. Judecând rațional nu văd niciun motiv puternic care să mă îndemne la post și nici Dumnezeu nu poate să găsească vreo plăcere în postul meu!
A, da, dacă-mi spune că m-am prea îngrășat sau mi s-au prea obosit organele cu mâncăruri grele și-mi recomandă un răstimp de regim mai ușor, o fac, dar aici văd un motiv vizibil: sănătatea trupului!
Dar cum poate să ajute postul sufletul meu, sau cum poate să placă lui Dumnezeu, aceasta n-o înțeleg și nici nu poate constitui pentru mine un motiv de post!”

Și iată cum omul modern, pentru care medicul este o mare autoritate, își mai impune uneori restricții alimentare, dar din motive strict pământești, nu religioase, deci restricții care n-au câtuși de puțin caracterul de post.
Crezând că a scăpat de sub puterea lui Dumnezeu, că este absolut liber în ceea ce face, se vede silit să împlinească chiar ceea ce îi cere Dumnezeu, însă fără roadele binecuvântate ce le-ar avea când ar recunoaște deschis puterea dumnezeiască.

Cine nu se Închină lui Dumnezeu se închină în mod necesar unui idol. Omul are iluzia că este liber dar nu este liber.
Și în ultima analiză tot sub puterea lui Dumnezeu se află, însă acum Dumnezeu nu i se mai arată ca față personală, iubitoare, ci ca lege oarbă, fatală, pedepsitoare.
Cine nu vrea să știe de fața lui Dumnezeu, acela este lăsat pe mâna legilor de aramă ale vieții de care izbindu-se, se sparge în mii de bucăți, sau dacă le îndeplinește numai de dragul lor, nu va avea nicio plată.

Adevăratul post este act religios, deci faptă săvârșită pentru Dumnezeu Cel personal, faptă de smerită ascultare a voinței Tatălui din cer, nu economie dirijată a vieții trupești după legile biologice.
Adevăratul post este act de relație personală între om și Dumnezeu, este act de cult, act de mărire și de iubire a lui Dumnezeu. În actul postului nu sunt eu cu mine însumi, cu rațiunea mea și cu legile biologice sub care stă trupul meu.
Actul postului nu stă în rând cu gimnastica de dimineață, cu plimbarea de după-amiază, cu recreerea de peste vară, cu aerisirea camerei și cu celelalte acte de igienă. El nu este un tribut plătit trupului, un act de închinare cărnii, o metodă de prelungire a vieții trupești.

Necredinciosul care postește este un sarcolatru, în locul lui Dumnezeu a urcat pe soclul cultului său trupul propriu. Ceea ce de altfel este o absurditate, căci trupul nu durează etern, chiar dacă îi poți prelungi prin astfel de metode existența cu câțiva ani.
Și apoi, ce zeu este acesta care are nevoie de îngrijire atât de atentă ca să nu se uzeze prea repede? Este adevărat că orice zeu își face omul, evitând pe Dumnezeu, este un zeu al iluziilor, un zeu al minciunii și omul respectiv trăiește într-o grosolană autoînșelăciune.

Dar de ce să vrea Dumnezeu postul nostru? De ce este postul un act de preamărire a lui Dumnezeu ?
Pentru că este un act de dezumflare a propriul egoism crescut prin pofte spirituale și trupești în măsură, încât nu mai încape nimeni de noi, nici chiar Dumnezeu, dându-ne iluzia și trăind astfel, de parcă numai persoana noastră ar exista și de ea ar depind totul. Omul suferă de o buhăială monstruoasă a eului căci nu este o adevărată creștere, ci o umflare bolnăvicioasă, care vrea să se întindă peste toți și peste toate.
Ea este produsă prin convergența tuturor păcatelor, este manifestarea lucrării tuturor microbilor spirituali sălășluiți în eul nostru.

Postul este antidotul împotriva acestei patologice extensii a poftelor, care dă microbilor cel mai admirabil teren de întărire și de înmulțire, punând definitiv stăpânire pe voința noastră și ducând-o la moarte.
Postul este secarea mediului care favorizează microbii păcatelor.

El este adunarea smerită a eului în marginile importanței sale firești.
Se spune de câte un om că nu mai vede nimic de nas că este prea mare, fie că-l ține prea sus.
Omul mândru și sclav al poftelor nu mai vede în realitate nici cerul, nici pământul, de faptul că în fața ochilor sufletului a crescut carnea bolnavă a hipertrofiei sale. Se vede peste tot numai pe sine.
Trebuie deci tăiată orice excrescență bolnavă ca ochii sufletești eliberați să-L poată privi iarăși pe Dumnezeu, iar pe sine să se vadă în proporțiile reale atât de modeste ale unei făpturi ce există din îngăduința Făcătorului cerului și al pământului.
Omul care postește face posibilă restabilirea justei sale relații cu Dumnezeu, în locul Căruia prea ușor se pune pe sine însuși.

Se spune uneori, mai ales de oameni care vor să petreacă și în post, pretextând că adună bani pentru săraci, că importantă este caritatea, și nu postul. Să fii bun si darnic cu alții, aceasta o cere Dumnezeu, nu să te oprești de la petreceri.

Dar postul și caritatea stau de regulă în cea mai organică legătură. Omul petrecerilor, al împlinirii tuturor poftelor, cu cât le satisface pe acestea mai mult, cu atât ele cresc mai tare.
Oricât ar goni omul să le satisfacă, ele totdeauna i-apucă înainte.
Și așa se continuă până la sfârșitul vieții. Iar satisfacerea poftelor mereu crescânde, pofte de avere, de lux, de mâncare, de onoruri, cere tot mai mult; omul este tot mai lacom, îi este tot mai teamă că nu-i va ajunge ceea ce are pentru trebuințele sale si se face tot mai lacom și mai zgârcit față de alții.
Este știut că de obicei nu bogații săvârșesc faptele de milostenie, ci cei cu mijloace mai modeste,

Cine nu-i în stare să se înfrâneze nu-i în stare nici de caritate, Și apoi, caritatea săvârșită fără credință în Dumnezeu și fără sobrietatea vieții, chiar dacă ajută pentru moment trupul unui sărac, nu-i ajută și sufletul.
Dimpotrivă, stricăciunea ce-o produce în societate este înmiit mai mare decât acel neînsemnat ajutor dat doar ca un tribut pentru a i se da posibilitatea să petreacă.

Postul trebuie să fie, se înțelege, total: sufletesc și trupesc, ca un reflux voluntar al apelor egoismului nostru.

Dar prea mult se spune în timpul nostru, ca un fel de dispreț pentru postul trupesc, sau ca o sustragere de sub datoria lui: postul sufletesc este principalul, nu cel trupesc!
N-are niciun rost postul trupesc dacă nu împlinești cutare și cutare condiții! Și aceste pretențioase lecții se dau ca un fel de intimidare și chiar ca o sminteală pentru umilul om care vrea să împlinească porunca bisericească a postului.

„Degeaba postești, parcă i-ar spune, cu zâmbet de compătimire, convorbitorul, dacă nu ești în stare să te reții de la gânduri rele și de la cuvinte de bârfeală! Mai mult fac eu care, deși nu postesc uite am puterea să nu vorbesc de rău pe nimeni și sunt mai reținut în toate gândurile!’

Faptul că este necesar să postim și cu sufletul nu trebuie să ne facă a amâna postul cu trupul până la cine știe ce desăvârșire sufletească.

Postul cu trupul este el însuși un act de caracter spiritual. Este o încordare a voinței și o realizare a domniei sufletului asupra trupului. Și fiind închinat lui Dumnezeu, ține sufletul omului în mod special cu gândul la Dumnezeu.
Fără a-ți da seama, postul cu trupul exercită o puternică influență asupra sufletului, asupra căruia are multe efecte binefăcătoare.

În concepția creștină, în special ortodoxă, sufletul și trupul nu-și trăiesc viața izolat, ci în influențare reciprocă.
Precum prin suflet poți înrâuri asupra trupului, așa și viceversa. O anumită poziție a trupului produce o anumită stare în suflet. Sufletul și trupul se află ca într-un cerc, înrâurirea trecând de la unul la altul.

Cine nu simte că cel care vorbește atât de frumos despre postul spiritual nu-i în stare de obicei să facă sforțarea serioasă a postului trupesc? Ce știu eu ce ai în suflet?
Poate înfrânarea ta în gânduri și cuvinte este mai mult dintr-o precauție egoistă decât dintr-o iubire a lui Dumnezeu!
Arată-mi puterea credinței tale în fapte palpabile.
Postește cu trupul, dar postește cu sinceritate și din duh de ascultare de Dumnezeu.

 Silește-te, alături de acest post, și pentru  smerenia interiorului tău. Iar Dumnezeu, Care vede sinceritatea silințelor tale, dar și neputința ta, va întregi multul care lipsește până la împlinirea ideală a datoriei.”

preluare din Pr. prof. dr. Dumitru STĂNILOAE, Opere complete, vol. 2: Cultură și duhovnicie, Articole publicate în Telegraful Român (1937-1941), Ed. BASILICA București, 2012, pp. 588-593