”Iată, de atâţia ani îţi slujesc şi niciodată n-am călcat porunca ta” (Luca 15,29)

”Risipit-am avuția Ta, Doamne, cheltuind-o, și m-am supus demonilor în chip viclean eu, ticălosul;
dat tu, preamilostive, Mântuitorule, îndură-te de cel desfrânat și curățește pe cel spurcat,
dându-mi haina cea dintâi a Împărăției Tale”
din slujba Utreniei Duminicii Întoarcerii fiului risipitor

Tulburătoare și profundă, Pilda fiului risipitor era adresată unor oameni care, asemenea fiului mai mare, se simţeau ofensați de Evanghelie.
Această parabolă nu este în primul rând o proclamare a Veștii celei Bune ci o apărare a ei ca răspuns faţă de critici.

Fără îndoială, pilda este oglindirea situaţiei cu care se confrunta Mântuitorul nostru Iisus Hristos.
Ascultătorii Săi erau în poziția fiului mai mare, care trebuia să se hotărască dacă să accepte sau nu invitația tatălui de a împărtăși din rodul bucuriei sale.
Parabola se întrerupe abrupt şi deznodământul e încă deschis.
Veritabilă „evanghelie în Evanghelie”, aceasta expune și protestul fiului mai mare, protest ce este explicat într-un limbaj modern de doi monahi, unul răsăritean athonit (arhimandritul Vasilios Gondikakis), altul occidental, iezuit (Marko Ivan Rupnik).

Semnificaţiile existențiale ale parabolei fiului risipitor şi a Tatălui milostiv, pe care le dorim parcurse cu răbdare de cititorii noștri, conțin și o critică la adresa  pericolului creștinismului înțepenit în formalism și puritanism fățarnic.

Vă dorim lectură cu folos duhovnicesc.

I.

„Din țarina îndepărtată unde păştea porcii, fiul mai tânăr s-a întors cu inimă zdrobită şi a intrat în Rai.
Din țarina tatălui s-a întors înfuriat fiul mai mare şi şi-a arătat osânda pe care o purta înăuntrul său.

Chinul înnoit al tatălui

Viața tatălui e un chin reînnoit. Abia s-a sfârşit o încercare, că începe alta.
Când fiul cel mai tânăr se întoarce din desfrânări, fiul mai mare care a rămas acasă, refuză să intre înăuntru.
În fiecare zi, ispita creează probleme, provoacă prilejuri de necazuri şi întristări.
Vrea să întineze bucuria, să murdărească curăția sărbătorii.
Să nu lase inima nerănită.

Dar tatăl din parabolă e un ocean de iubire şi răbdare: „dar tatăl său, ieşind, îl ruga”.
Tatăl cunoaşte boala fiului său mai mare, că este invidios şi pizmaş.
De aceea, mișcat de iubire, îşi măsoară manifestările afecțiunii sale paterne.
Nu aleargă ca în cazul fiului mai tânăr, ci iese afară împovărat de durere.
Și nici nu îl îmbrățişează, nu-l „sărută”, căci dacă ar fi făcut așa ceva, l-ar fi tulburat cu totul. Îi vorbeşte doar mângâietor.
Şi suportă cu răbdare toate valurile furiei fiului mai mare.

Aşa cum fiul cel mai tânăr era gata de mărturisire, acesta era gata de atac, aştepta de mult prilejul să izbucnească, să arunce afară tot ce a strâns și a fiert în sine de-a lungul atâtor ani. „De atâția ani îți slujesc…”
Niciodată nu-l numeşte, nici nu îl priveşte ca tată, ci ca pe un patron, şi încă unul nedrept.
Pe sine însuşi se subestimează, se priveşte ca pe o slugă tocmită.
În toată această relație juridică se justifică pe sine însuşi şi-l osândeşte în chip absolut pe tatăl.

„Niciodată nu ți-am călcat porunca.”
Sunt în ordine întotdeauna, sunt ireproşabil.
Niciodată n-am greşit cu ceva.
Tu, dimpotrivă, eşti un eșec total.
Niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei.
Eu niciodată n-am făcut ceva rău.
Tu niciodată n-ai făcut ceva bun.
Pe fratele său nu-l numeşte frate, ci fiul al tatălui său.
Iar greşeala fratelui mai tânăr nu este că l-a supărat pe tatăl său, ci că a pierdut banii, a tocat averea.
Și tot el, şi numai el, îl acuză pe fratele său că a mâncat averea „cu desfrânatele”.
Prima dojană a Tatălui se face cu exclamația: „Copile”.
Tu nu mă numeşti tată, însă eu te privesc şi te numesc copilul meu.

Acesta este lucrul cel dintâi.
Nu eşti sluga mea, nici supusul meu.
Adverbului negativ niciodată rostit de fiul mai mare, tatăl îi opune adverbul pozitiv întotdeauna: „tu întotdeauna eşti cu mine”.
Eşti întotdeauna împreună cu mine.
Acesta este raiul, libertatea, bogăția fiului, faptul că rămâne în casă (Ioan 8, 35), rămâne împreună cu tatăl.

„Eu sunt în Tatăl şi Tatăl Meu este întru Mine.”
Și la cererea unui lucru mărunt şi neînsemnat – a unui ied- răspunde cu toate.

Caracteristicile fiului mai mare

Fiul mai mare e bolnav, are în el un chin.
Numai că acest chin şi această tulburare i le provoacă iubirea tatălui față de el, iubirea oamenilor între ei.
Nu poate să aplice aici porunca celui ce cheamă la cină: „Sileşte-i să intre!”

O asemenea insistență pentru intrarea în rai a unui om pe care îl invidiază, îi înmulţeşte chinul, îl face să sufere şi, mai mult, îi face viața o tortură insuportabilă.
Cu rationamente sigure și argumente neclintite, el le răstoarnă pe toate.

Le arată inacceptabile.
Îi găseşte vinovaţi şi îi condamnă pe toţi câți participă la o asemenea sărbătoare, la un rai unde omul poate să se întoarcă, să se mântuiască, să trăiască, la o cină pascală unde ”vitelul este mult” şi se aude chemarea: „Desfătați-vă toţi de ospățul credinței, de bogăția bunătății”.

Nu suportă asemenea inovații, nu poate să intre într-un asemenea climat.
Nu suportă „cântecele şi jocurile”.
Îi este străin şi inacceptabil faptul că Dumnezeu îl îmbrăţişează pe desfrânatul care se căiește și îi dăruie veşmântul dintâi.
Nu poate să sufere această nedreptate, acest atac la adresa „adevărului”, a „dreptăţii”.

În chip dulce, tatăl îl îndeamnă la bucurie, la masa euharistică.
Și aceasta e ca şi cum i-ar cere să intre în camera de tortură.
În el se dezvoltă şi crește ura; iar îndemnul afectuos al tatălui îl ascultă ca pe o alungare înfuriată.
Toate acestea nu ne spun oare câte ceva despre felul în care se va face judecata de pe urmă la a Doua Venire?

Nu cumva mânia (s-a mâniat şi nu voia să intre) face ca inima invidioasă să vadă fața veselă a milostivului Dumnezeu înfuriată şi sumbră?
Iar ura, care nu-l lasă pe omul stăpânit de ea să intre la prăznuirea obștească a bucuriei, nu falsifică pentru aceasta însăși chemarea în Rai, desfigurând-o într-o alungare în locul ce mai dinafară?
Oare nu ura este supliciul care mistuie mântuirea noastră?
Iar iubirea dumnezeiască nu este oare Raiul care ne face din nou vii?
Oare nu însăşi iubirea lui Dumnezeu este Raiul pentru cei mântuiți, sănătoşi, care iubesc, care se căiesc şi au mintea lui Hristos?
Și aceeaşi iubire nu este oare osânda pentru cei bolnavi, adică pentru cei care nu iubesc, care nu se căiesc, care nu au mintea lui Hristos?

Oare din pricina deformării şi a necăinţei lor, unica chemare a iubirii lui Dumnezeu, „Care vrea ca toți să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină”, nu va fi auzită de câți nu iubesc, drept ca: „Mergeți de la Mine blestemaților în focul cel veşnic”, şi de către cei ce iubesc drept ca: ,,Veniți binecuvântații Tatălui Meu…”?
Oare nu suntem judecați încă de acum?
Oare nu ne pregătim încă de acum locul pe care-l vom avea atunci?
Adică pentru primirea și trăirea iubirii ca Rai sau ca osândă?

„De atâţia ani îți slujesc”: calculează timpul creat, nu veșnicia, harul necreat, care într-o singură clipită îl face teolog pe tâlharul care se căieşte.
Judecă pe fratele său pentru desfrânare şi revoltă, şi el însuși nu ascultă de tatăl său.
Îşi afirmă poziția sa constant ireproşabilă – ,,niciodată nu ți-am călcat porunca” – şi în aceeaşi clipă tăgăduieşte nu doar o poruncă severă privitoare la vreo slujire, ci calcă în picioare îndemnul părintese de a lua parte la bucuria întregii familii.

Ce lucru înfricoșător e să fi atât de departe, găsindu-te în acelaşi timp înăuntru casei și încă și mai înfricoșător e să faci poruncile și să nu ajungi să guşti din viţelul cel îngrăşat, să nu ajungi invitat strălucit la marele ospăt care se aduce pentru întreaga lume.
Alții însă – şi modelul lor este fiul mai mare – rămân în aparență în casa tatălui găsindu-se însă departe de duhul şi măreția iubirii lui.

Se autohirotonesc părinți duhovniceşti, fiindcă „au slujit atâția ani”.Și acţionează ca nişte torționari implacabili ai celorlalți.
Lupta lor pentru căinţă şi smerenie s-a sfârşit, după cuvintele lor.

Universul e o casă, o locuință, în măsura în care Îl avem pe Dumnezeu ca Tatăl iar pe oameni ca frații ai noștri.”

preluare după 'ARCH. BASILEIOU, He Parabolē tou Asōtou Hyiou, Ekdoseis Domos, Athēna, 1990
[text scris pentru volumul comemorativ în cinstea mitropolitului Maximos al Sardesului].
Traducere din neogreacă de arhidiac. Ioan I. Ică jr.,
în Cartea fiului risipitor. O parabolă biblică în şase lecturi pentru omul contemporan,
Deisis, Sibiu, 2012, pp. 41-66

Arhimandritul Vasilios (n. 1936) a fost timp de aproape 40 de ani egumen al Mănăstirii Stavronikita şi din 1990 al Mănăstirii Iviron, retrăgându-se din această funcţie în anul 2005.

II.

Drama încăpăţânării

Iar fiul cel mai mare era la ţarină. (v. 25)
Țarina este locul în care se lucrează pământul, unde omul îşi procură, în ostenelile sudorilor proprii, hrana cea de toate zilele (cf. Facerea 3, 19).
Dacă, pe de o parte, osteneala ţarinii îl face pe om să experieze întreaga sa dimensiune de faptură creată, pe de altă parte, tot ea îl îmbată cu senzația de a fi stăpân, creator.
Tocmai de aceea găsim în Biblie atât câmpuri aurii, gata pentru secerat, cât şi câmpuri ca loc al violenței, teatru de bătălii.
Nu trebuie uitat că şarpele este un animal al câmpului (Facerea 1, 26), iar Cain lucra la câmp (cf. Facerea 4, 2) şi a fost târât de un fel de gelozie.
E sărbătoare, sunt dansuri, mâncăruri alese, muzică… el se află aproape de toate acestea, aproape de casă, dar nu vrea să intre.

Care este atitudinea omului care nu-i îngăduie să se bucure de binele celuilalt?
De ce e atât de grea intrarea în sărbătoarea celuilalt?
De atâtea ori în Biblie întâlnim chemarea la sărbătoare, invitația de a participa la cină, dar adesea parabolele lui Hristos care vorbesc despre ospețe și sărbători se încheie cu o anumită amărăciune față de cei ce se încăpățânează să nu ia parte la ele, persoane cărora le este greu să se bucure împreună cu celălalt, să se veselească de binele celuilalt.

Este vorba de cei care nu sunt încă pătrunși de iubire, care nu ştiu încă să intre în logica iubirii şi a milostivirii.
Cine a experiat pierderea, cine a simțit gestul milostivirii, cine a trăit un bine care i s-a întâmplat ca dar nemeritat, înțelege binele celuilalt, înţelege întoarcerea păcătoșilor și ia parte la sărbătoarea tatălui.

Se relevă aici faptul că, în ciuda dublei progenituri, tatăl nu are nici un fiu adevărat.
Unul dintre ei a plecat, altul a trăit în casă ca un rob, străin de sentimentele tatălui.
Fiul mai tânăr devine rob pentru că s-a revoltat împotriva tatălui, identificându-l cu stăpânul, celălalt s-a considerat întotdeauna ca atare, o slugă credincioasă.

Și tocmai întoarcerea celui dintâi demască adevărul celuilalt.
Pentru un creştin, adevărata luptă spirituală e tocmai binele celuilalt; iertarea pe care celălalt o primeşte este întotdeauna barometrul propriei credinte; bucuria pe care o resimțim pentru binele celuilalt e un indicator infailibil al autenticități credinței personale (cf. Romani 12, 9-21).

Biblia spune că prin pizmă a intrat moartea în lume (cf. Intelepciunea lui Solomon 2, 24): oare nu tot din cauza unui amestec de gelozie, invidie şi judecare celuilalt nu intră fiul cel mare  în casă?
A ne orienta spre Dumnezeu înseamnă a ne orienta către o Persoană liberă, o Persoană care nu mai poate fi dominată şi controlată.
Tocmai această dimensiune este cu totul absentă în fiul mai mare.

Acesta nu reuşeşte să vadă dincolo de orizonturile eului propriu, prizonier în interiorul schemelor mentalității sale de muncă, de osteneală, de respect a regulilor, de comparații, de prezumție a meritelor.
De aceea, tatăl face un alt gest extraordinar, încercând imposibilul pentru a-l atrage pe fiul încăpățânat, pentru a-l face să iasă din închiderea sa: dar tatăl său, ieşind, îl ruga (v. 28).
Din nou tatăl e înfăţişat într-o imagine a iubirii şi milostivirii: iubirea suferă mereu pentru cel absent, pentru cel care este departe.
Mişcat, tatăl îl roagă pe fiul să intre in iubire, să-l recunoască drept ceea ce este cu adevărat.

Fiul mai mare este o imagine surprinzător de contradictorie: el este într-adevăr un „credincios” ateu.
Pare un om religios, dar de fapt nu crede, nu are o atitudine de recunoaştere a celuilalt.
Într-adevăr, el nu iese din schemele mentale proprii.

Cât de tragică poate fi înşelarea în viața spirituală, când credem că avem o mentalitate perfectă, că suntem drepţi, dar nu intrăm în relație cu Persoana lui Dumnezeu, cu Sfintele Persoane ale Treimii.
Se poate face teologie fără a-L cunoaşte pe Dumnezeu.
Putem avea o hristologie, dar să nu-L întrezărim pe Hristos.
Riscul oricărei credinţe este acela de a-L mistifica pe Dumnezeu până într-acolo, încât să-L pierdem de fapt din vedere, rămânând preocupați doar de doctrine.
Fiul mai mare îşi face treaba, munceşte, însă nu ştie să trăiască.

Când devenim robii propriilor noastre reguli, chiar şi sacrosancte, nu mai ştim să trăim, pierdem legătura cu viața normală pe care o trăiesc toate persoanele.
Nu este fiu pentru că nu e liber.

E vorba de un om închis în lumea sa, cu pretenții, cu vise reprimate, cu dorinţe nerealizate, dar, după el, pe merit cultivate.
Tatăl nu i-a dat nici măcar un ied pentru a sărbători cu prietenii săi pentru că împarte cu el toată averea (cf. Ioan 17, 10 şi 13, 3).

Dar fiul mai mare nu a simțit faptul că ceea ce este al tatălui este şi al său,
pentru că n-a înțeles încă faptul că are un tată.
Păzeşte poruncile, legile şi de aceea tot ceea ce dorește i se datorează, chiar dacă prin aceasta se situează la nivelul slugilor.

Toate ale Tatălui sunt ale noastre

Iar el i-a zis: ,,Copile, tu-ntotdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt”. (v. 31)
Fiul mai mare subliniază îndeosebi faptul că nu a risipit nimic din cele ale tatălui, opunându-se fiului mai tânăr care a risipit toată averea sa.
Ceea ce tatăl îi răspunde este atât de cutremurător încât e nevoie de o viață pentru a înţelege:
 Ce anume înseamnă pentru noi creştinii faptul că toate ale Tatălui ceresc sunt ale noastre?
În acest cuvânt al tatălui din parabolă se ascunde toată libertatea iubirii filiale și paterne (cf. Ioan 15, 9-15).

Dumnezeul nostru este libera adeziune a Persoanelor

„Trebuia însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat” (v. 32)

Văzându-l pe fiul mai mare preocupat de lucruri, tatăl încearcă să-l facă să înțeleagă că important e fratele regăsit, că bucuria sa este mare pentru că l-a îmbrățișat din nou pe fiul pe care îl credea pierdut, dar că această bucurie se va împlini atunci când şi fiul mai mare se va bucura pentru fratele regăsit.
Tatăl se grăbeşte apoi să-i explice că preocuparea sa pentru lucruri este deșartă, dat fiind că tot ceea ce este al tatălui îi aparţine.
Dorința fundamentală a tatălui este într-adevăr aceea de a avea fii şi nu slugi.
Pentru că numai astfel tatăl este tată, iar casa sa este o adevărată casă, adică atunci când frații se regăsesc în ea.

Dar parabola nu spune dacă fiul a intrat.
Nu spune dacă milostivirea tatălui a reușit să-l convingă pe fiu să se recunoască ca atare în fața tatălui și ca frate alături de fiul mai tânăr.
În acest sens, parabola sfârșește pe un ton grav.
Dumnezeu nu-l poate constrânge pe om să se întoarcă la El şi să trăiască cu El, nu-l poate constrânge nici să-i iubească pe ceilalți.

Parabola se încheie fără ca noi să aflăm dacă fratele mare a acceptat sau invitația tatălui.
Se evidenţiază astfel duplicitatea omenirii.
Tocmai în momentul maximei sale revelații, adică în ceasul răstignirii, Domnul nostru Iisus moare în mijlocul unei dualități  care pare insurmontabilă:
un tâlhar îl recunoaşte, celălalt îl respinge. (Luca 23, 39-43).”

Traducere de Maria-Cornelia Ică jr după: MARKO IVAN RUPNIK, „Gli si gettò al collo”. Lectio divina sulla parabola del padre misericordioso, Ed. Lipa, Roma, 1997,
în Cartea fiului risipitor. O parabolă biblică în şase lecturi pentru omul contemporan,
Deisis, Sibiu, 2012. pp. 67-142
Marko Ivan Rupnik (n. 1954) este pictor, mozaicar, preot iezuit catolic originar din Slovenia 

Rembrandt van Rijn, Întoarcerea fiului risipitor, aprox. 1661-1669