Sfântul Paisie Aghioritul, cu durere și dragoste pentru omul contemporan

„Săvârșind sfințita pomenire a dumnezeiescului Paisie în chip luminat, să ne sârguim a ne împodobi sufletele cu virtuțile acestuia, urmându-i râvna, vitejia, rugăciunea, smerita cugetare, dragostea cea către Dumnezeu și jertfa de sine” Cântarea a 9-a din Canonul Utreniei Sfântului Paisie

Viața Sfinților „este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu” (Coloseni 3, 3). La fel a rămas tainică, cunoscută numai lui Dumnezeu, lucrarea duhovnicească lăuntrică a Sfântului Cuvios Paisie Aghioritul (1924-1994).

Acest Cuvios Părinte a fost numărat de Patriarhia Ecumenică, în ianuarie 2015, la numai 20 de ani de la sfânta sa adormire, printre Sfinții Bisericii Ortodoxe și cinstit în fiecare an cu slujbe sfinte și cântări de laudă în 12 ale lunii iulie, ziua în care și-a încredințat duhul său în pace în mâinile Dreptului Judecător și Domn al vieții.

Din anul 2016, pomenirea Sfântului Paisie Aghioritul este trecută și în Calendarul Bisericii Ortodoxe Române, în ziua de 12 iulie, ziua unei alte prăznuirii cu mireasmă athonită, Cinstirea Sfintei Icoane a Maicii Domnului Prodromița.

De mic copil, Sfântul Paisie a avut drept țintă Cerul.
Spre această țintă s-a îndreptat toată viața cu o minunată acrivie. Singura sa preocupare a fost ascultarea de poruncile lui Dumnezeu și de sfânta Sa voie și astfel a devenit „organ dumnezeiesc, organ Cuvântător, organ al Duhului, bine întocmit și bine răsunător”, după cuvintele Sfântului Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu.
S-a supus la nevoințe care depășeau măsurile omenești, a vărsat sudoare și lacrimi și ne-a lăsat „rețetele sale duhovnicești”, prin care oricine își poate afla sănătatea duhovnicească.

Din îndepărtata Farasa Capadociei în Grecia mamă

Părintele Paisie Aghioritul s-a născut în anul 1924, la data de 25 iulie, în satul Farasa din Capadocia, sat ce păstra atât tradiția ortodoxă, cât și elenismul. Părinții săi, Prodromu și Evloghia, erau rude ale sfântului Arsenie Capadocianul, iar pruncul este botezat chiar de către acesta, primind numele lui.

Micul Arsenie, împreună cu întreaga familie, se mută în Grecia în timpul schimbului de populație din acelasi an, 1924, stabilindu-se la Konița.
Primind o educație creștinească și însuflețit fiind de istorisirile despre sfântul Arsenie, încă din copilărie își întemeiază „pe piatră” evlavia și râvna pentru nevoințele monahicești.
Aceasta l-a îndemnat încă și mai mult să fie sârguincios la îndeplinirea îndatoririlor sale familiale și creștinești.

La vârsta de 15 ani se învrednicește de vederea lui Hristos, fiindu-i alungată astfel orice urmă de îndoială semănată de cei rău-voitori în inima sa nevinovată și simplă.

Transmisionist în armată

În anul 1945 este înrolat în armată, mai întâi la Navplio iar mai apoi la Agrinio, ca transmisionist.
Acest fapt, ce îl va ține departe de lupta cu arma în mână, a fost răspunsul Maicii Domnului la dorința sa de a nu fi pus în situația de a ucide vreun om în timpul războiului civil din Grecia(1946-1949).
Acest război a fost dus între armata guvernamentală greacă, susținută de Regatul Unit al Marii Britanii și Statele Unite ale Americii, și Armata Democrată a Greciei, ramura militară a Partidului Comunist grec, sprijinită de Bulgaria, Yugoslavia și Albania, încheindu-se cu victoria guvernului pro-occidental.

Cuviosul îi făgăduise Maicii Domnului că se va îngriji de restaurarea mănăstirii ei de la Stomiu.
Prin noblețe sufletească și jertfire de sine se remarcă printre ceilalți soldați, care înțeleg că se pregătește să devină monah.
Credința neclintită, ajutorarea celorlalți, evlavia și simplitatea îi aduc deopotrivă prețuire, dar și nedreptățiri.
După aproape cinci ani de slujire a patriei, în martie 1950, își ia livretul militar de la Makrakomi, Lamia.

Pregătire și ispite- post, priveghere, rugăciune

Rămânând apoi pentru scurtă vreme în Konița, pleacă în Sfântul Munte Athos, căutând îndelung o călăuză în viața duhovnicească, un stareț căruia să i se încredințeze în supunere și ascultare.
În acest scop vizitează Kavsokalivia, Schitul Sfânta Ana, Noul Schit și alte locuri sihăstrești, nesimțind totuși chemare dumnezeiască să rămână undeva.

Puternicul simțământ al datoriei îl face să se întoarcă temporar în lume, spre a fi de ajutor familiei sale aflată în nevoie.
Își reia, așadar, meseria de tâmplar, dar în același timp își continuă în ascuns și nevoințele, până când se ivește din nou ocazia plecării.

Pornește a doua oară către Sfântul Munte în anul 1953, și se închinoviază la Sfânta Mănăstire Esfigmenu, unde trăiește nenumărate încercări, ispite și arătări demonice.
Pe 27 martie 1954, este tuns rasofor cu numele de Averchie.

Având ascultarea de paracliser, în timpul unei sfinte Proscomidii se învrednicește de vederea lui Hristos ca Prunc ce se junghie prin mâna preotului.

Prin rugăciune, trezvie și citirea scrierilor ascetice se curățește de patimi, iar ascultările ce îi sunt încredințate le împlinește chiar și în condiții greu de închipuit, aproape mucenicești.
Statornicindu-și astfel în suflet o bună temelie duhovnicească și simțind chemare spre viețuirea isihastă, cu binecuvântarea lui Dumnezeu și a starețului său, caută în continuare un loc prielnic pentru liniștire, ajungând în cele din urmă, în martie 1956, la Mănăstirea Filotheu.

Avea o măsură atât de mare a lepădării de sine, încât la strămutarea sa de la Esfigmenu la Filotheu nu și-a luat decât rasa, punând-o într-o bocceluță cusută de el ca traistă din covorașul pe care își făcea metaniile.

Fiind tot mai greu încercat de diferite boli trupești, este trimis la Konița pentru tratament.

Odată ajuns acolo, nu acceptă să locuiască decât printre străini, deși ar fi putut sta în casa părintească, vădindu-se astfel adevărata sa lepădare de toate cele din lume și dorul de a trăi dumnezeiasca dragoste față de întregul Adam.

Pe 3 martie 1957, este tuns în schimă cu numele Paisie, în cinstea mitropolitului Paisie al II-Iea al Cezareei, originar din Farasa. Sufletul său însetat de a se preda cu totul lui Hristos îl îndeamnă să îi cerceteze pe mulți dintre părinții îmbunătățiți, pentru a se folosi de pilda și de sfaturile lor.

După o vreme, în 1958, primind o nouă descoperire dumnezeiască, merge înapoi în Konița pentru a reînnoi Mănăstirea Stomiu, după făgăduința dată Maicii Domnului pe când era militar, și pentru a întoarce la Ortodoxie pe sătenii nevoiași ce fuseseră amăgiți de prozelitismul sectar.

În luna octombrie a aceluiași an, ajungând la insula Corfu-Kerkira împreună cu un fost tovarăș de arme, dezgroapă moaștele cuviosului Arsenie.

În 1961, pleacă din nou spre Sfântul Munte, dar se reîntoarce la Stomiu pentru o scurtă perioadă de timp,

În muntele Sinai cel de Dumnezeu umblat, la Mânăstirea Sfintei Ecaterina

Arzând lăuntric de dorul de a petrece cu Dumnezeu mai mult decât cu oamenii și dorind liniștirea, primește înștiințare de sus că trebuie să meargă în Muntele arătării lui Dumnezeu, Sinai.
Astfel, părăsește definitiv Mănăstirea Stomiu la 30 septembrie 1962, spre întristarea locuitorilor Koniței, ce vor păstra de acum cu sfințenie și adâncă prețuire amintirea sa.

Cumpătarea, râvna pentru asceză, curăția lui sufletească dar și priceperea în prelucrarea lemnului, se fac cunoscute în mănăstirea sinaitică a Sfintei Ecaterina.
După o scurtă ședere aici, cuviosul se retrage ca pustnic în diferite sihăstrii, cum ar fi cea a Sfinților Galaction și Epistimia, a Sfântului Ștefan sau a Sfântului Gheorghe Arsenitul, unde își sporește nevoințele și se îngrijește să dea milostenii beduinilor din ce primea de la mânăstire pentru rucodelia sa, adică din metanierele și cruciulițe confecționate de el.

Lupta față către față cu cel viclean, dar și cercetarea harului dumnezeiesc cresc în intensitate sfântul punându-și mereu nădejdea numai în Stăpânul Hristos.

Trăia o viață cu adevărat pustnicească, într-o desăvârșită neagoniseală, toată „averea” lui fiind o cutie de conserve ce îi servea deopotrivă drept ibric pentru ceai, cratiță, farfurie și pahar.

Nu avea nici felinar și nici lanternă, ci doar o brichetă pentru a vedea puțin prin întuneric și a-și aprinde focul, iar ca hrană, câțiva pesmeți și ceai.

Aici a trăit taine ascunse și descoperiri minunate ca aceea despre cuvioasa legătură dintre Sfinții Ioachim și Ana și a simțit profund dragostea maternă a Maicii Domnului, care i s-a arătat ca o Maică bună care l-a îmbrățișat și el a simțit atât de puternic dulcea ei dragoste și dumnezeiasca ei mângâiere.

În Schitul Cinstitului Înaintemergător al Mânăstirii Iviron și în pustia Katunakiei

După un timp, pleacă din nou în Sfântul Munte, stabilindu-se de această dată la Schitul Ivirului, aflând în „Chilia Sfinților Arhangheli” un loc prielnic pentru isihie, și unde primește și ucenici.

La 11 ianuarie 1966, la „Coliba Cinstitei Cruci” de pe lângă Mănăstirea Stavronichita, este tuns în marea și îngereasca schimă de către duhovnicul său, ieroschirnonahul rus Tihon, un încercat nevoitor în războiul nevăzut.

Din pricina unei boli de plămâni, se internează într-un spital din Tesalonic, unde întâlnește, prin pronia lui Dumnezeu, câteva tinere evlavioase doritoare de viață monahală, care îi oferă sprijin prin donarea de sânge, atât de necesară în urma operației suferite la plămâni.

Dorind să le răsplătească, sfântul le ajută să întemeieze o mănăstire, cunoscută mai apoi ca Sihăstria Sfântului Ioan Teologul din Suroti, lângă Tesalonic.

La sfatul părintelui Tihon, se stabilește în Katunakia, la Coliba lui Ipatie românul, pe data de 11 iulie 1967, unde, în pustia lipsită de orice mângâiere omenească, se bucură de noi cercetări ale dumnezeiescului har.

Mai târziu, arhimandritul Vasile, egumenul mănăstirii Stavronichita, îl cheamă să ajute la reorganizarea obștii de acolo, aflată la început de drum.
La scurt timp însă, duhovnicul său, aflat pe patul de moarte, dorind să îi dăruiască ultima binecuvântare, îl cheamă la „Coliba Cinstitei Cruci”.

Rămâne aici până la data de 2 martie 1969, nevoindu-se în rugăciune pentru întreaga lume și supraveghind bunul mers al mănăstirii.

În urma unei încredințări lăuntrice, începe să primească și închinători pentru a-i sfătui pe calea mântuirii.

La 21 februarie 1971, în timp ce corectează manuscrisul despre viața Cuviosului Arsenie Capadocianul, acesta i se arată în chip minunat.

Merge să se închine la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului din Tinos, apoi la moaștele Sfântului Nectarie din insula Eghina unde a simțit o puternică mireasmă, spunând unui preot al locului: „ Dacă ați ști ce aveți voi acolo!…”.

La data de 29 octombrie 1972, purcede spre Capadocia, însoțit de egumenul de atunci al mănăstirii Stavronichita. Vizitează ținutul natal Farasa, Constantinopolul și Patriarhia.

După întoarcerea în Sfântul Munte, primește aievea vizita cerească a Sfintei Mari Mucenițe Eufimia, ce îi descoperă întocmai priveliștea muceniciei sale și cu care vorbește despre lucrurile ce îl frământau, legate de problemele ivite recent în Biserică.

„Pe 26 februarie 1974 (calendarul vechi), Părintele Paisie s-a întors în Sfântul Munte.

În ziua următoare, pe la ora 10 dimineața, în vreme ce făcea slujba Ceasurilor cu metanierul, a auzit deodată o bătaie în ușă și un glas delicat de femeie spunând:
– Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri…
– Cine este? a întrebat mirat Părintele.
– Eufimia, a răspuns aceeași voce.
„Care Eufimia?” s-a gândit el. „Nu cumva vreo femeie a făcut nebunia de a intra în Sfântul Munte?”.

Bătaia s-a repetat de trei ori.

A patra oară, ușa, cu toate că era închisă cu zăvorul, s-a deschis singură și înăuntru a intrat Sfânta Mare Muceniță Eufimia!

O însoțea Sfântul Ioan Teologul, care nu a intrat împreună cu ea, ci a dispărut îndată ce ușa s-a deschis.
Sfânta era plină de strălucire.

Veșmintele sale, precum și încălțămintea de pânză pe care o purta, aveau o culoare albastră cerească.

La vederea ei, Cuviosul a simțit „pace, care s-a prefăcut în bucurie dumnezeiască”.

Însă, pentru a se încredința cu desăvârșire că era cu adevărat Sfânta, iar nu o nălucire demonică, i-a cerut să se închine împreună Sfintei Treimi zicând: „Spune: „În numele Tatălui”.

Sfânta a repetat încet, făcând în același timp și o metanie, Însă nu spre bisericuță, precum făcuse Cuviosul, ci spre chilia lui.

Cuviosul s-a mirat, însă îndată a înțeles că Sfânta privea la icoana Sfintei Treimi, care era agățată deasupra ușii chiliei sale. „Mai tare, i-a spus.

Sfânta a repetat cuvintele puțin mai tare.
– Mai tare, i-a spus din nou.
Atunci ea a repetat încă mai tare.
– Și al Fiului, a spus Cuviosul.
– Și al Fiului, a repetat Sfânta.
– Și al Sfântului Duh, a continuat Cuviosul, și Sfânta a repetat făcând și metaniile.

– Acum să mă închin și eu ție, i-a spus el și i s-a închinat cu evlavie.
I-a sărutat picioarele, mâinile și vârful nasului.

Apoi s-au așezat în micul hol, unde era un cufăraș și un scăunel, iar Sfânta i-a povestit viața și mucenicia sa.

În timp ce le povestea, Cuviosul nu numai că le auzea, ci le vedea și le trăia.

– Cum ai răbdat atâtea chinuri? a întrebat-o Starețul.
– Dacă as fi știut câtă slavă au Sfinții în Cer, aș fi răbdat chinuri încă și mai mari, a răspuns Sfânta.

Apoi i-a cerut sfatul cu privire la trei probleme care îl preocupau. Cea dintâi era o problemă bisericească. I se ceruse părerea într-o chestiune și Sfânta l-a încredințat că răspunsul pe care îl dăduse era corect.

A doua se referea la editarea cărții cu Viața Sfântului Arsenie, iar a treia era în legătură cu Sihăstria.

După plecarea Sfintei, Cuviosul a rămas într-o stare de „dumnezeiască nebunie”. A rămas închis în chilia sa în atmosfera paradisiacă pe care o adusese Sfânta, care lăsase în urma sa o mireasmă cerească.

Mintea sa se gândea mereu la înfățișarea ei cea sfântă, iar inima era gata să-i spargă pieptul din pricina dragostei și a negrăitei bucurii. „M-ai înnebunit, m-ai înnebunit, Sfântă Eufimia!”, striga. „Știi cum m-ai făcut? O asemenea dulceață delicată!”

După doisprezece zile, Cuviosul a vizitat Sihăstria, vrând să le facă și pe surori părtașe la bucuria cerească pe care o trăia.

Tot timpul cât a stat la Sihăstrie s-a văzut clar că trăia încă în atmosfera vizitei dumnezeiești. Într-o seară, o soră l-a găsit sărutând cu dor fierbinte o icoană a Sfintei Eufimia.

Întreaga sa ființă era cuprinsă de o dumnezeiască schimbare. Și, în vreme ce lăuntrul său se mistuia de dumnezeiasca dragoste, răsuflarea îi era ca un abur fierbinte.

Această stare semăna cu cea pe care, cu patru luni înainte, o descrisese într-o scrisoare de-a sa: „ Scumpa dragoste față de Dumnezeu, cu jertfele ei, înfierbântă inima și ca un abur țâșnește din ea dumnezeiasca dragoste, care neputându-se stăpâni, se unește cu Dumnezeu”.

Mai târziu, în amintirea acestei vizite dumnezeiești, Cuviosul a scris un tropar, pe care îl cânta „cu toată inima”, atunci când era singur: „Cu ce cântări de laudă o vom lăuda pe Eufimia, care a binevoit să vină de sus și să cerceteze pe un monah vrednic de milă ce locuiește în Kapsala? De trei ori a bătut în ușă și la a patra bătaie ușa s-a deschis singură prin minune și, intrând cu slavă cerească, Mucenița lui Hristos, închinându-ne împreună Treimii celei Sfinte, m-am încredințat de adevăr prin siguranța păcii și dumnezeiasca desfătare”.

De asemenea, le-a ajutat pe surori să picteze și icoana Sfintei Eufimia, înfățișând-o așa cum bătea la ușa chiliei sale.

Mult timp a avut deasupra pernei, în chilia sa din Sfântul Munte, o copie lipită pe lemn a acestei icoane.

Din pricina neîncetatelor sale sărutări fierbinți, această iconiță s-a șters așa încât chipul Sfintei nu se mai distingea.

S-a șters de pe hârtie, dar s-a întipărit în inima sa. „Sfinții”, scria Cuviosul într-o scrisoare de-a sa, „se bucură când se întipăresc în inimile oamenilor. Creștinul, când sărută sfintele icoane și cere ajutor, dacă are evlavie, prin sărutul pe care îl face cu inima sa, absoarbe nu numai Harul lui Hristos, al Maicii Domnului sau al Sfinților, ci Îl absoarbe înlăuntrul inimii sale pe Hristos întreg, sau pe Maica Domnului, sau pe Sfinți, care sunt puși pe catapeteasma bisericii sale. Și astfel omul devine «biserică a Sfântului Duh”.

Marea sa dragoste pentru „această mare Sfântă, care, cu toate că îi era necunoscută, i-a făcut această mare cinste”, a ars ca focul înlăuntrul său până în 1994, când, a doua zi după praznicul ei, s-a dus să o întâlnească în Rai.„

În continuare, cu toate că suferea noi ispite de la diavol și viețuia cu multă asprime, se hotărăște ca totodată să sprijine și mai mult poporul lui Dumnezeu, nu numai cu rugăciunea, ci și cu sfatul.

În anul 1977, primind o invitație oficială, cuviosul vizitează îndepărtata Australie, întărindu-i în credință pe credincioșii de acolo.

La Chilia Panaguda

După 11 ani de nevoințe ascetice la „Coliba Cinstitei Cruci”, dintr-un motiv duhovnicesc, se hotărăște să plece, mutându-se pe 27 februarie, data arătării Sfintei Eufimia, la Chilia „Panaguda”.

Aici este vizitat de Sfinții Pantelimon și Luchilian, pe 2 iunie 1979.

Cunoscând că voia lui Dumnezeu și binecuvântarea duhovnicului său adormit în Domnul este aceea de a primi oameni spre a-i întoarce la Hristos, ușa chiliei lui rămâne deschisă adeseori de dimineața până seara, iar a inimii neîncetat, fără a ține cont nici de starea sănătății sale, nici de nevoile sufletului său și împletind slujirea aproapelui cu trăirea isihastă.

Cu toate că primea invitații chiar și din America, socotea a fi mai de preț rugăciunea pe care o făcea pentru întreaga lume în chilia sa retrasă.

Pe data de 21 ianuarie 1980, primește vizita Sfântului Cuvios Mucenic Vlasie din Sklavena și îl ajută pe un arhimandrit să îi picteze icoana, descriindu-i trăsăturile în amănunțime.

Altădată, starețul Paisie vede în vis o Femeie îmbrăcată cu totul în alb, ce îi ia din mână niște documente pentru călătorie și le ascunde în sân, asigurându-l de „rezolvarea” lor.

Nu după mult timp, ajungând la Ierusalim, recunoaște în icoana Ierusalimitița a Preacuratei pe Doamna din vis și înțelege că acea călătorie reprezintă plecarea sa din viața vremelnică la Ierusalimul cel de sus.

Pe Muntele Taborului primește încredințare în duh că acela este cu adevărat locul unde s-a petrecut Schimbarea la Față a Mântuitorului.

Întors în Athos, are o descoperire înfricoșătoare despre locul plin de suspine unde se află sufletele copiilor avortați.

Durere și rugăciune pentru întreaga lume

Pe 21 februarie 1985 primește din nou cercetarea Maicii Domnului, care îl întărește nespus de mult, iar în anul 1987 scrie bine-cunoscuta epistolă „Semnele vremurilor — 666”, pe care o iscălește cu însăși mâna sa.
Prevedea apropierea sfârșitului vremurilor și îi îndemna pe toți să nu deznădăjduiască, ci să ducă o viață cât mai duhovnicească și simplă, pentru a-și putea păstra pecetea Duhului Sfânt primită la Botez.

În același an, deși suferea de hernie, pornește cu hotărâre spre Sinai, însă medicul de la Suroti îi recomandă să nu amâne intervenția chirurgicală.

Astfel, pe 12 noiembrie suferă o nouă operație, iar după ieșirea din spital merge în pustia sinaitică.

În anul 1988, participă la protestul organizat de Biserica Greciei împotriva hulitorului film „Ultima ispită” al lui Martin Scorseze, fapt ce va duce la interzicerea de către Guvern a răspândirii acestuia.

Pe 28 septembrie 1992, de praznicul mult-iubitului său sfânt Isaac Sirul, este văzut de trei persoane străine, dintre care doi preoți, scăldat într-o lumină orbitoare.

Deși el însuși foarte bolnav, starețul ajută la vindecarea multora care sufereau de boli sufletești și trupești, prin rugăciune și prin însemnarea lor cu moaștele Sfântului Arsenie Capadocianul.

Este căutat de cei prinși în învățăturile religiilor orientale, întorcând la credință cunoscuți yoghini și vrăjitori.

Tinerii ocupă, de asemenea, un loc aparte în inima sa, el înviind sufletește pe mulți dintre cei ce trăiau în păcate trupești de tot felul, bolnavi psihic, demonizați, narcomani, anarhiști, deznădăjduiți aflați în pragul sinuciderii, împătimiți de tot felul.

Însă pe el durerile trupești l-au însoțit întreaga viață, adeseori ajungând cu adevărat la limita istovirii.

A fost chinuit de-a lungul vieții de bronșectazie, hemoptizii, colită ulceroasă, discopatie, hemoragii continue și altele, pe multe dintre ele răbdându-le fără vreo îngrijire medicală.

În Duminica a doua din Postul Mare al anului 1993, aflându-se la Dumnezeiasca Liturghie, trece printr-o stare apropiată morții, însă nu le îngăduie părinților care îi săriseră în ajutor să facă ceva, ci rămâne în picioare tot restul Dumnezeieștii Liturghii, încredințându-se Celui ce l-a zidit.

Nicicând nu se neliniștește pentru sănătatea lui și, cu mult timp înainte, primește de la Dumnezeu vestire despre vremea sfârșitului său.

Pe 22 octombrie 1993, iese din Sfântul Munte și participă, ca de obicei, la privegherea de la Suroti în cinstea Sfântului Arsenie Capadocianul.

Vrând apoi să se întoarcă, face ocluzie intestinală și este silit să cedeze rugăminților de a efectua unele analize medicale.

La spitalul Teaghenio din Tesalonic i se descoperă un cancer în stadiu avansat, cu metastaze la ficat și plămâni.

În răstimpul petrecut în spital îi primește pe toți cei ce veneau să îl vadă.

Este operat la 4 februarie 1994.

Starețul însuși a mărturisit că el ceruse această boală de la Dumnezeu, în urma vizitei pe care i-a făcut-o, împreună cu mama ei, o fetiță bolnavă de cancer.
Inima sa plină de iubire nu a putut răbda și, îndurerat de suferința micuței, a cerut de la Domnul să-i dea lui boala si să fie slobozită fetița, vădindu-și astfel noblețea sufletului său curat.

Egumenul Mănăstirii Sfântului Ioan Rusul din Kasandra, însoțit de mitropolitul Sinesie al Kasandrei și de un preot, venind să îl viziteze, sunt întâmpinați de către sfânt, care, în ciuda durerilor cumplite, se străduia să îi cinstească, iar Dumnezeu îl cinstea pe el învăluindu-l în lumină și dăruindu-i a merge fără să atingă pământul, fapt mărturisit de mulți dintre cei ce l-au cunoscut.

„Ieri m-am îngropat cu Tine, Hristoase…”

Dorea să treacă la cele veșnice în Grădina Maicii Domnului, dar pe neașteptate starea i se înrăutățește, vădindu-se prin aceasta voia lui Dumnezeu de a fi înmormântat în afara Sfântului Munte, spre a fi de folos, mângâiere și alinare pentru cât mai mulți oameni îndurerați.

Aflându-se deja la Suroti și primind înștiințare de sus, rânduiește să fie înmormântat lângă biserica Sfântului său ocrotitor, Arsenie Capadocianul(10 noiembrie).

La praznicul Sfintei Mari Mucenițe Eufimia, pe 11 iulie, se împărtășește pentru ultima dată.

Ultimele zile și le petrece singur, dorind a se pregăti netulburat pentru ieșirea din această viață.

În ultima sa noapte, starețul o strigă timp de două ore pe Maica Domnului, după care își pierde cunoștința, revenindu-și mai apoi pentru a spune ultimele sale cuvinte: „Mucenicie, adevărată mucenicie… .

Pe 12 iulie 1994, marți, la  ora 23.00, sfântul său suflet a mers să-L întâlnească pe Cel dorit.

Înmormântarea a avut loc în taină, potrivit dorinței sale. După 3 zile însă, mănăstirea a fost inundată de mulțime de oameni veniți de pretutindeni spre închinare.

Pe placa mormântului stă scris testamentul starețului:

„Aici s-a încheiat viața mea,    Aici și răsuflarea mea.
Aici trupul mi se va îngropa,    Iar sufletul mi se va bucura.
Sfântul meu aici locuiește,
Iar acesta mă cinstește,
Și cred că el se va milostivi
Și pe Izbăvitorul Îl va îmblânzi,
Ca sufletul meu cel ticălos
Să aibă alături pe Maica Domnului Hristos.”

Sfântul Paisie Aghioritul nu încetează până astăzi să lucreze mulțime de minuni, vindecând pe bolnavi și pe cei cuprinși de duhuri necurate, și dând alinare celor aflați în deznădejde.

El lucrează și acum la fel ca și atunci când se afla în viața pământească, făcându-se cunoscut chiar și celor care nu auziseră de el.

Unora li se arată umplându-i de bucurie cerească, pe alții îi izbăvește din accidente, de cancer, de orbire, din felurite nenorociri și primejdii.

Înstrăinarea desăvârșită, ascultarea, bogăția smereniei, neagoniseala, asceza, mila, osteneala, evlavia, noblețea si mărinimia sufletului său, discernământul, trezvia, nepătimirea, darul pocăinței și al dragostei jertfelnice pentru aproapele i-au împletit cununa cea neveștejită a sfințeniei, tuturor făcându-se pricină de îndoită vindecare, atât trupească cât și sufletească.

Starețul Paisie a fost unul dintre marii luminători ai Bisericii din secolul al XX-Iea, un vas ales al Sfântului Duh, care a primit harisme rare, precum acea a grăirii în limbi, sau acea de a se putea deplasa minunat, dincolo de hotarele firii, oriunde era nevoie de el, de a se arăta aievea ori în vis celor ce-l chemau în ajutor, de a auzi pe oricine îl strigă.

Dumnezeu l-a slăvit încă de pe acest pământ, spre folosul credincioșilor, dăruind prin el tuturor întărire și nădejde.

Din dragoste față de Hristos, el se ruga cu durere pentru întreaga lume, râvnind în toate să se asemene Ziditorului, Care l-a așezat în veșnica bucurie, gătită celor aleși ai Săi, de unde necontenit mijlocește tuturor mântuire.

 

„Toată slăbiciunea robilor tăi, neorânduiala din suflet, boala trupului și temerea de cursele vrăjmașului, risipește-le, preabunule; și toate durerile prin rugăciunea ta le vindecă, ca să te slăvim totdeauna, o dumnezeiescule Paisie.”- din Paraclisul Sfântului 

Pentru rugăciunile Sfântului Cuviosului Părintelui nostru,  Paisie Aghioritul, Doamne Iisuse Hristoase,  Dumnezeul nostru, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi! Amin.

Bibliografie:

Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul-Viața, Slujba, Paraclisul și Acatistul, Traducerea și îngrijirea ediției Mânăstirea Nera, Editura Egumenița, Galați, 2008, pp. 5-21;
Sfântul Paisie Aghioritul, traducere din limba greacă de ieroschim. Ștefan Nuțescu, Schitul Lacu- Sfântul Munte Athos, Editura Evanghelismos, București 2017.