Minunea redescoperirii lui Hristos și a sinelui, în Ortodoxie
Un articol realizat de Ioana-Daria Lupu
În după-amiaza zilei de 9 octombrie, parohia Iancu Nou-Bălăneanu din Protoieria Sector 2 Capitală a fost gazda unei întâlniri duhovnicești care i-a avut ca invitați pe Sorin și Diana Gadola, o familie tânără din Cluj-Napoca, într-un dialog moderat de Părintele paroh Laurențiu Lazăr.
Pornind de la versetul biblic care a oferit cadrul propice pentru o comuniune autentică („Eu sunt Calea, Adevărul și Viața”, Ioan 14,6), participanții au fost martorii împărtășirii unei experiențe ziditoare pentru toți cei care nădăjduiesc să se cunoască mai bine și să-și afle rostul, la orice vârstă, chiar și în condiții de zbucium și rătăcire, atunci când răspund chemării lui Hristos.
Sorin Gadola, cunoscut până nu demult în calitate de co-fondator al Festivalului Untold de la Cluj-Napoca, este astăzi o voce care mărturisește că s-a descoperit, cu adevărat, în Ortodoxie, după îndelungi căutări și peregrinări.
Prin rugăciunea stăruitoare a Dianei Gadola, soția sa, precum și întâlnirea cu un călugăr care le-a devenit duhovnic, Sorin a aflat coordonate duhovnicești care l-au așezat pe un drum al libertății întru Hristos, iar astăzi se definește ca o „minune, un om binecuvântat”.
Experierea adevărului mântuitor în Ortodoxie este corolarul unui periplu care l-a purtat pe drumuri sinuoase, impregnate de promisiunea revelării de adevăruri ce rezonează cu imediatul ademenitor, dar lipsit de esență.
Sorin a vorbit despre conștientizarea capcanei libertății înțelese deseori, la vârsta tinereții, ca teren în care se manifestă omul ce se simte îndreptățit să trăiască fără Dumnezeu.
La capătul eforturilor care l-au adâncit în neîmplinire și întuneric, Sorin a regăsit firescul unei vieți pe care o trăiește deplin în lumina cuvântului lui Dumnezeu, dobândind bucuria rugăciunii și liniștea ca expresie a dragostei eliberatoare, afirmând: „Dumnezeu este dragoste” (…) dacă nu ai rugăciunea, nimic nu ai”.
Din mărturisirea celor doi tineri, rugăciunea se evidențiază ca veritabil punct de cotitură pentru posibilitatea concretă de schimbare a cursului unei vieți aservite viciilor și descoperirea libertății ca dar al lui Dumnezeu.
De la neputință și rătăcire, la asumare și stăruință în dreapta credință, firul conducător al devenirii familiei Gadola se identifică în mod deosebit cu ascultarea față de duhovnic și rugăciunea aducătoare de echilibru.
Având ca reper credința că „Aproape este Domnul de toți cei ce Îl cheamă pe El întru adevăr” (Ps 144, 18), rugăciunea a fost și este sursă de credință și binecuvântare în viața celor doi tineri, consolidând temelia familiei lor în ultimii ani.
Dialogul soților Sorin și Diana Gadola a fost, de asemenea, prilej de reamintire a importanței prețuirii sănătății ca dar al lui Dumnezeu pentru omul creat după chipul și asemănarea Sa.
Sorin a abordat convertirea sa din perspectiva omului care, din adâncul suferinței pentru tratarea căreia chiar și mijloace materiale generoase se pot dovedi insuficiente, se deschide dialogului vindecător cu Hristos, punând astfel început reînnoirii și regăsirii sinelui pe drumul spre mântuire.
Astfel, relatarea familiei Gadola a fost prilejul pentru a invita la reflecție asupra redescoperirii lui Hristos ca proces profund de însănătoșire trupească și duhovnicească, aflând sprijin neîndoielnic în rugăciunea care invită la viața trăită armonios, natural și simplu.
Transcrierea integrală a evenimentului
„Comunicare și comuniune cu familia Sorin și Diana Gadola”
”Cuvânt de introducere: Părintele paroh Laurențiu Lazăr (Pr. Laurențiu)
Ne aflăm într-o etapă a comunității noastre parohiale pe care am dorit-o, dincolo de slujirea pe care noi o realizăm în biserică, prin slujbele pe care le săvârșim, să întărim comunitatea și comuniunea parohială.
Ne putem suda și uni prin comunicare, prin dialog: omul reușește, astfel, să se apropie de om. Iată-ne pionieri, prin inițierea acestor întâlniri.
Ne cunoaștem cu toții prin prisma slujbelor pe care le săvârșim, însă acum ne și descoperim suferințele, împlinirile, lacrimile, adâncindu-ne într-un dialog parohial.
Acum, am dorit să avem alături doi tineri, tinerețea nefiind un impediment pentru mântuire, dar prezentând un paradox: este dată tinerilor care nu au experiența de viață care să permită mereu și discernământ.Cu toate acestea, revenim la titlul întâlnirii noastre și vedem că acela care pășește pe Cale, trebuie să meargă spre adevăr.
Comunicarea și comuniunea sunt două coordonate care întăresc comunitatea. Astfel, dialogul reprezintă calea spre viața cea adevărată. Ca urmare a pelerinajelor noastre, am convenit sa inițiem și o astfel de activitate.
Avem în față doi tineri care vin să ne împărtășească experiența lor și, totodată, mărturia lor, pentru că fără consecvență, angajare și perseverență. Căutăm să ne aflăm pe un drum.
Debutăm, astfel, în această seară: cine sunteți?
Vom da cuvântul, pentru început, domnului Sorin Gadola, întrucât aceasta este rânduiala în biserică: întâi bărbatul, apoi femeia.
Sorin Gadola (SG): Doamne ajută!
Nu doresc să fie un clișeu, dar m-as prezenta scurt prin afirmația că sunt o minune a lui Dumnezeu – nu pentru că sunt cineva anume, ci prin lucrarea lui Dumnezeu, care m-a apropiat de ortodoxie.
Acum 10-15 ani, am început să întreprind o serie de căutări, pornind de la răzvrătiri; nu înțelegeam nici rostul meu, nici al școlii. Aceste căutări m-au purtat departe, prin țări diferite, unde am fost ucenic al multor maeștri, guru, mentori, fiind cât se poate de implicat în practicarea învățăturilor acestora (diferite forme de meditație, taoism, budism, yoga, etc.).
Acum sunt în Biserica Ortodoxă, însă înainte o evitam.
În paralel, am realizat mai multe proiecte, printre care și un festival care a ajuns, între timp, cel mai mare din sud-estul Europei. Acum, mă consider un om binecuvântat, care, în ciuda multelor sale vicii, specifice tinereții, s-a găsit pe sine în Ortodoxie, unde se simte împlinit.
În trecut, am fost o pradă ușoară a informațiilor diverse, a spiritismului, a practicilor spirituale care erau chiar departe de mine, însă cărora le-am acordat întâietate, neștiind ce înseamnă, fără să cunosc Ortodoxia.
Mă supăram pe diverse formulări, citind sau auzite în legătură cu slujbele, nu le vedeam rostul.
Astăzi, Ortodoxia mi se explică și simt că mi se descoperă printr-un limbaj al dragostei.
Tot ca parte a introducerii mele, spuneam părintelui că e fantastic modul în care mi-a vorbit și îmi vorbește Dumnezeu, inclusiv prin dragostea părinților mei, pe care am fost supărat vreme îndelungată, dar neîndreptățit.
La un moment dat, părinții mei s-au apropiat de mine, iar eu am simțit dragostea și apropierea lor.
Atunci am simțit pentru prima dată, deschis, dragostea pe care mi-o poartă Dumnezeu. Și atunci când am fost cuprins de mari suferințe mi-a vorbit Dumnezeu.
De altfel, omul pare să fie mai deschis spre dialogul cu Dumnezeu când este încercat trece prin suferință. Dacă nu ai deschidere față de dialogul duhovnicesc, nu ai nimic.
Cu actuala soție, am simțit, la fel, că îmi vorbește Dumnezeu fără cuvinte, iar astfel am început să înțeleg iubirea diferit. Dumnezeu este dragoste.
Diana Alexandra Maria Gadola (DG): Ne-am căsătorit când aveam 28-29 de ani.
Îl știu pe Sorin cam de la 20 de ani, când ne-am întâlnit într-un club, eu nefiind neapărat amatoare de asemenea locuri, spre deosebire de el, la acea vreme.
Deși ne-am plăcut reciproc, Sorin a preferat, atunci, să-și trăiască tinerețea în alt mod, unul care nu corespundea concepțiilor mele.
Îmi amintesc că Sorin avea mereu căutări, dar atunci când ai în fața ta soluția se întâmplă să mergi pe alte căi, nu pe cele din față. Mergi alături de oameni nepotriviți, pe drumuri greșite și te dedai practicilor care-ți fac, de fapt, rău. În pofida căutărilor lăturalnice, Sorin avea o formă de sinceritate pe care o simțeam și, uneori, o vedeam.
SG: Tu ai fost lângă mine, m-ai suportat.
DG: Nu sunt, poate, o femeie răbdătoare, dar este clar că voiam să-l aduc mai repede spre ortodoxie, să participăm la o viață bazată pe acest reper. Oboseam des și nu ne înțelegeam, mai ales la început.
SG: În primul rând, ca tânăr, nu simțeam că am nevoie de ajutor atunci când, de fapt, aveam nevoie. Nu vedeam problemele mele, păcatele tinereții mele.
DG: Mi se părea că merge deseori într-o direcție greșită. Nici eu nu știam să-i explic ceea ce consideram a fi bine, iar deseori ne certam. Până când, din disperare, nefiindu-i bine, a luat calea ortodoxiei cu ajutorul unui călugăr care ne este, astăzi, duhovnic.
SG: Întâlnirea mea cu ortodoxia se identifică, în bună măsură, cu întâlnirea cu acest călugăr, mai ales având în vedere trecutul meu, timpul în care cunoscusem diverși mentori și maeștri și faptul că eram sătul de familie și apropiați pe care-i percepeam ca profesori.
Prin cuvinte simple și duh, printr-o trăire pe care o simțeam, ea fiind intangibilă – într-adevăr Dumnezeu te alege, te ia și te scoate, îți dă ochi, urechi pe care nu-i folosești mereu bine, dar prin toate acestea Dumnezeu iți vorbește.
Pr. Laurențiu: Concluzia mea este că dvs., Diana Gadola, ați crescut într-o familie al cărei reper a fost (și este) viața ortodoxă, iar dvs., SG, nu. Iar lucrarea lui Dumnezeu este că v-ați atras, v-ați îndrăgostit și ați făcut împreună o casă.
În ciuda dificultăților, ați perseverat. Citez din Sfânta Evanghelie Pilda omului bogat căruia i-a rodit țarina (Lc 12, 16-21): „Zis-a Domnul pilda aceasta: Unui om bogat i-a rodit din belșug țarina. Și el cugeta în sine, zicând: Ce voi face, că n-am unde să adun roadele mele?
Și a zis: Aceasta voi face: Voi strica hambarele mele și mai mari le voi zidi și voi strânge acolo toate roadele mele și bunătățile mele; și voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunătăți strânse pentru mulți ani; odihnește-te, mănâncă, bea, veselește-te. Însă Dumnezeu i-a zis: Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Și cele ce ai pregătit ale cui vor fi? Așa se întâmplă cu cel ce-și adună comori pentru sine însuși și nu se îmbogățește în Dumnezeu.”
Această pildă a rostit-o Mântuitorul vrând să arate tuturor că este suficientă o clipă ca totul să se sfârșească. De asemenea, tot despre vremelnicia vieții pământești aflăm în Psalmul 101 (24-25): „Zis-am către Dumnezeu în calea tăriei Lui: Vestește-mi puținătatea zilelor mele. Nu mă lua la jumătatea zilelor mele, că anii Tăi, Doamne, sunt din neam în neam”.
Iar la sfârșitul Psalmului 4, 8: „Cu pace, așa mă voi culca și voi adormi, că Tu, Doamne, îndeosebi întru nădejde m-ai așezat”.
Iată cât de frumos ne spune Dumnezeu că niciodată nu știm ce aduce ziua de mâine; nici măcar mama nu poate garanta ziua de mâine copilului său.
Cu toții ne-am raportat cumva față de părinții noștri, judecându-i. Ne frământăm apoi, părinți fiind, să ne înțelegem copiii – să găsim echilibrul, pentru ca acești copii ai noștri să stăruiască în credință.
Raportat la copilăria dvs., cum vă vedeți? Aveți ceva de reproșat părinților dvs., credeți că nu v-au oferit destul ?
Dacă adresarea unui preot, în aceste vremuri, pare închistată, expirată chiar, poate că mărturia dvs. ar fi mai bine primită mai ales de tineri.
Din experiența dvs., cum apropiem un copil de rânduiala noastră ortodoxă, cum îi prezentăm învățătura ortodoxă ca răspuns pentru zbuciumul tinereții?
SG: Aveam patru-cinci ani și unele lucruri m-au marcat, discuții mai tensionate, certuri pe care le aveam atunci, revin ca amintire în contextul unora pe care le am și mai recent, cu soția mea.
Nu mă consider o persoană sensibilă, însă observ o formă de sensibilitate mai accentuată la generațiile care vin din spate, suferința emoțională e mult mai accentuată. în această lume modernă, noi, tinerii, suntem sau părem mai sensibili decât generația părinților noștri.
Când vorbești mult despre și te înconjori cu Necuratul, iar rugăciunea este din ce în ce mai puțină, privilegiind tehnici bazate pe emoție, dezvoltare personala, afundarea este tot mai mare.
Pe de o parte, un tânăr este tot mai sensibil față de cum erau părinții.
Pe de altă parte, părinților le e greu să țină pasul cu ai lor copii. Părinții trebuie sa se apropie de tineri, arătându-se interesați de ceea ce-i preocupa pe copii, de obiceiurile moderne care-i atrag pe aceștia.
Un copil sau un adult tânăr tot copil rămâne pentru părintele său, iar în absența unui dialog care să se construiască prin deschidere de ambele părți, tot în blocaj se rămâne.
DG: Sunt singură la părinți și îmi recunosc o latură egoistă.
Mergeam, în copilărie, cu tatăl meu să împărțim mâncare sau cele necesare celor mai săraci, însă tot egoistă eram.
Până la 18 ani credeam că părinții mei sunt cei mai restrictivi, cei mai severi, prin prisma interdicțiilor sau limitărilor pe care le stabileau cu privire la ce puteam sau era așteptat să fac.
Școala, anturajul, bacalaureatul, găsirea unui serviciu – pot spune că în toate aceste privințe am fost ținută din scurt. Am amintirea unui regim strict, iar eu eram foarte răzvrătită.
Toată viața am avut obiecții și mă temeam de mama mea. Am fost, însă, crescută prin puterea exemplului, nu mi s-a spus sa fac ceva ce nu vedeam la părinții mei.
Am început să-mi apreciez familia mai târziu, prin comparație cu alți tineri ale căror familii erau destrămate, unde erau tot felul de probleme.
Adevărul este că de mine s-au ocupat părinții mei mai mult decât aș fi vrut, poate, eram știută de tot liceul ca fata care are internet (un caz excepțional la acel moment), în timp ce restul colegilor se duceau la internet-café, unde nu le controla nimeni activitatea.
SG: Eu am fost, de la vârsta de 7 ani, robul calculatorului.
Am crescut « mai în libertate » și dus am fost, până în depărtarea Amazonului.
Totodată, aș spune către tineri ca părinții lor au fost crescuți, la rândul lor, cum s-a putut, iar aceștia au dat mai departe, așa cum s-au priceput, dorind binele copiilor lor, căci care părinte nu caută binele copilului său?
DG: Este nevoie de maturitate ca să înțelegi deciziile, poziționarea părinților în raport cu diverse cereri ale copilului.
Deși inițial mă deranja strictețea părinților mei, am învățat sa-i apreciez prin comparație cu alți prieteni în cazul cărora implicarea părinților a fost redusă și care au pornit pe drumuri greșite.
SG: Aș adăuga că un tânăr răzvrătit se află de cele mai multe ori în anturaje nepotrivite, iar viciile sunt alimentate de persoanele în compania cărora își petrece timpul.
Mă apropiam de copii si adolescenți care aveau probleme la rândul lor.
Am greșit nu din cauza familiei mele, ci pentru că eram influențat de ceea ce vedeam în jur, în filme – voiam să imit ce vedeam și așa am ajuns să trăiesc într-un film al tinereții mele, într-o viață virtuală în care eram cuprins de o stare de răzvrătire.
DG: O educație sănătoasă în care nu este inclusă biserica, iar exemplul propriu nu are fundație, nu este autentică și nu rodește în sens autentic.
În absența unei vieți ancorate în credința în Dumnezeu, devenirea fiecăruia, și avem exemple de adulți, familii chiar, este marcată de instabilitate, de alegeri nepotrivite.
Și eu am avut ezitări, însă am fost cucerită atunci când am îmbrățișat deplin ortodoxia.
SG: Nu am copii, încă, însă niciun părinte nu poate face totul perfect.
Din experiența mea, suferința a venit, alegerile mele m-au stors de viață până când m-am apropiat de Dumnezeu.
Am simțit profund lucrarea lui Dumnezeu în mine; din suferință, însă, tot Dumnezeu m-a ridicat.
DG: Exact, este vorba de lucrarea lui Dumnezeu. Eu nu m-am gândit, de exemplu, că vom ajunge sa ne căsătorim.
SG: Libertatea tinereții e o mare capcană.
DG: O lecție pe care am învățat-o este că atunci când nu știi ce să mai faci, te gândești inițial la soluții lumești.
Eu citesc Psaltirea, care este, de altfel, cartea mea preferată.
Când simt că nu mai am nicio variantă, iau Psaltirea și știu că Dumnezeu lucrează, chiar și atunci când nu văd rezultatul tangibil, imediat.
Am avut multe momente de cădere, urmate de ridicare – m-am rugat pentru Sorin și la 20 de ani, să-l lumineze Dumnezeu, și am insistat, deși nu vedeam rezultatul.
Pr. Laurențiu: Nimic nu se face la voia întâmplării.
Concluzionez, din ce am auzit, că o educație a unor părinți, indiferent de cât de strictă sau de puțin prezentă este, nu rămâne fără ecou pentru copilul de orice vârstă.
Iată, la 30 de ani, copiii își aduc aminte de ce au făcut, obligați fiind sau certați, de învățătura părinților.
Aceasta înseamnă că părinții trebuie să fie stăruitori, iar coordonata de referință a educației să fie Hristos.
Revenind la comunicarea întru comuniune, am vorbit despre cine sunteți și de unde veniți, am accentuat perioada educației, mai ales a celor șapte ani de acasă.
Proveniți din familii cu posibilități materiale, familii care v-au oferit multe și variate, dar care au stabilit și restricții.
Considerați că restricțiile sunt bune sau nu?
Prin experiența pe care ați dobândit-o, apreciați că e benefic pentru un copil să petreacă perioade lungi de timp la calculator?
Cum socotiți dispozitivele de informare sau deformare? Ce rol are – dacă are – televizorul?
SG: Stăteam 10-12 ore la calculator în copilărie, chiar mai mult în adolescență și mai apoi.
DG: De ceva vreme, de fapt, nu ne mai uităm la televizor.
SG: E drept că televizorul s-a mutat pe internet în ultimii ani.
Când aveam șapte ani jucam jocuri 10-16 ore.
Tatăl meu, fiind doctor în instalații electrice, a dat copilului lui ce era la modă în ideea de a-și dezvolta creativitatea folosind calculatorul.
Era un univers infinit pentru mine, la acel moment, iar tatăl meu credea că mă ajută să-mi dezvolt creativitatea.
Și astăzi sunt dispozitive care mai mult au șanse să exploateze algoritmii prin informațiile culese despre ce ne interesează, ce folosim. Sunt capcane, cum erau și in copilăria mea.
Răspunsul vine sub forma vigilenței, să fim printre cei 10% care folosesc dispozitivele și nu printre majoritatea covârșitoare a celor care sunt folosiți de dispozitive.
DG: Înainte de a-mi face canonul ieri, am pierdut șase ore amăgindu-mă că prind curaj, spunându-mi că mă uit repede pe diverse rețele de socializare.
Am în continuare vicii, am o meserie (marketing, PR) care presupune să-mi desfășor activitatea preponderant prin intermediul rețelelor de socializare.
E un risc foarte mare privind și pornografia, despre care se vorbește mult prea puțin.
SG: Un părinte poate spune copilului să nu folosească un dispozitiv sau internetul, poate recurge chiar la o formă de șantaj, dar, de exemplu, telefonul este foarte înșelător în privința utilizării, acesta înlocuind (sau pretinzând că o face) multe activități – de la televizor până la diverse aspecte ale muncii de birou.
DG: Ca părinte ai o îndatorire: decizia privind momentul în care este acordat accesul la calculator, la telefon, chiar și atunci când „toată lumea are”.
Și când aveam calculator, accesul la acesta era bine definit, mama verifica modul în care-l utilizam, nu eram lăsată singură.
Pr. Laurențiu: Când veți avea copii, le veți oferi toate aceste posibilități tehnice atât de prezente în modul în care evoluează societatea? Dacă da, când și cât?
SG: Cât de repede și de puțin. M-aș consulta, desigur, cu soția mea, dar totul ar fi în ideea unui demers constructiv, monitorizat îndeaproape.
DG: Meseria mea e ca un drog, deseori dându-mi o stare de rău fizic.
Chiar dacă eu cred că mă uit selectiv, creierul reacționează diferit.
Când vom avea un copil, Doamne ajută să avem mai mulți, nu mi-aș dori să fiu un părinte care trăiește sau își crește copilul pe telefon, însă aș aștepta să văd cât de mare e presiunea (la școală, din punct de vedere social) și mi-aș adapta răspunsul.
SG: Cine se îndreaptă spre tehnologie trebuie să compenseze printr-o mai mare apropiere de natură, de rugăciune. În ceea ce mă privește, abia acum sunt mai echilibrat.
DG: Din punct de vedere medical, cum zicea și Sorin, echilibrarea prin compensare este absolut necesară. Unii dintre cei mai afectați pacienți de la clinica de care ne ocupăm în prezent sunt IT-iști, oameni afectați de diverse tulburări psihice ca urmare a dezechilibrului, a privării de natură.
Pr. Laurențiu: E logic, tehnologia evoluează.
Părerile celor din domeniu concordă sub aspectul inteligenței artificiale.
Ajunge să ne evaluăm gesturile, nu trec cinci minute fără să ne uităm după telefon.
Aceasta reclamă băgare de seamă referitor la vremea în care inteligența artificială va deveni, spus simplu, inteligența. Ne lovim de tehnologie și de senzația de umilință – din stăpânitori, am devenit stăpâniți.
De aceea, limita, echilibrul sunt cele mai bune. Dar există riscul frustrării, mai ales în relația dintre părinți și copii.
Avem nevoie de rugăciune, de răbdare multă, cu noi înșine, în primul rând, până ce ajungem în ziua de pe urmă, când fiecare dintre noi va poposi la Judecata Particulară, unde va primi răspuns bun (adică drept).
Acolo nu exista echivoc, părinți și circumstanțe care sa ne avantajeze, ci vom fi singuri, cu faptele noastre.
Am vorbit despre cine sunteți, despre copilărie, educație …
Iată-ne ajunși la capitolul tinereții dvs.
Înțeleg că această tinerețe nu s-a desfășurat tocmai în locașuri de cult, în rugăciune, însă ați fost integrați social, aveați felurite anturaje.
Ați sălășluit 10-12 ani în anturaj, iar pentru un părinte este o mare ispită și responsabilitate, totodată, să afle în ce anturaj se află copilul său.
La un moment dat, l-ați cunoscut pe Hristos și ați ieșit din aceste anturaje.
În prezent, cum le percepeți și cum sunteți percepuți de cei pe care obișnuiați să-i frecventați? Vă simțiți excluși sau priviși ciudat?
SG: În apropierea mea de ortodoxie, în ultimii 3 ani, am remarcat că eram mânat, mai ales la început, de un spirit justițiar, aveam tendința de a dori să-i conving pe ceilalți cu privire la această cale, la adevărul ei.
Fără a discuta nimic religios, tot sunt privit ca un lunatic, un anormal pentru că nu mai practic viciile care erau înainte criteriu de integrare în cercurile pe care le frecventam.
Sunt și oameni care sunt acum cercetați de Dumnezeu, eu așa simt, cum am fost și eu, de fapt, și văd că încep să-și pună întrebări.
DG: Reapropierea noastră în 2018 a fost dificilă și pentru apropiații mei, care îl priveau pe Sorin cu neîncredere, un anormal, după cum a spus și el.
SG: Eram considerat nebun pentru că mă apropiam de biserică, de rugăciune, de spovedanie.
Pr. Laurențiu: Există un proverb latin, Sic transit gloria mundi (Așa trece slava lumii acesteia).
În Vechiul Testament, la Ecclesiast (carte poetică, avându-l ca autor pe Regele Solomon, fiul lui David – cel mai bogat rege al poporului lui Israel, dar și cel mai înțelept). Ecclesiastul (1, 3) debutează astfel: „Iată deșertăciunea deșertăciunilor, toate sunt deșertăciune”.
Într-adevăr, lumea aceasta și poleiala ei reprezintă deșertăciune.
În cazul dvs. se poate aplica acest proverb? Pentru dvs., mai are lumea aceleași coordonate?
Este luxul un țel sau un mijloc de supraviețuire?
Pentru dvs., slava lumii persistă?
Cum vă situați acum, după ce ați experimentat atât de multe?
După ce, în accepțiunea lumii acesteia, viața a fost bună și v-a oferit totul, teoretic cel puțin, l-ați cunoscut pe Hristos și stăruiți în viața cu El. Cum vă mai pare acum bogăția vieții acesteia?
SG: Ai tot ce vrei doar în rugăciune.
De acolo începe totul, înțeleg din rugăciune și ce ar trebui să fac astăzi, dar și ce ar trebui să fac în perspectivă.
De când a început pandemia de Covid-19, am devenit mai posomorât, apoi am zis să-mi revin în fire prin precauție.
Am reușit să-mi găsesc echilibrul, însă, prin firul conducător al rugăciunii, ca reper al atitudinii mele, în fata deșertăciunii.
Încerc să-mi văd de ale mele, cu bune și mai puțin bune, să apreciez mai mult darurile lui Dumnezeu și să-mi cunosc păcatele.
Îmi găsesc astfel motivația. De asemenea, am avut canon să citesc Înțelepciunea lui Solomon și am simțit că versetele mi se potriveau atât de mult.
DG: Pentru mine, Sorin este un exemplu – avea de toate, a fost bolnav apoi, a ajuns să fie considerat incurabil și a fost trimis acasă, fără speranță, în pofida mijloacelor financiare deosebite de care se bucura.
De opt-nouă ani este bine, vindecat, sănătos.
Eu am patima cumpărăturilor, nu a luxului, însă îmi place să mă uit la haine, să-mi cumpăr.
Nu doar fumatul sau drogurile sunt vicii, ci și cumpărăturile.
După ce mă îmbrac cu o haină pe care am vrut să o cumpăr (și am cumpărat-o), nu de puține ori mi se întâmplă să am un sentiment de deșertăciune privindu-mă în oglinda mai apoi.
SG: Se vinde mult golul, mascat sub forma serviciului. Pentru mine, aici este încă o lecție a ortodoxiei – să stau cât mai departe de așa zis-ul lux.
DG: De comun acord, am hotărât în ultimii ani să reducem obiceiurile care ar reclama un comportament luxos.
Nu alegem cele mai scumpe variante, nici nu anulăm concediile – preferăm, în schimb, o soluție agroturistică oriunde mergem, în țară și în străinătate.
SG: Aș completa spunând că ne interesează luxul sub forma omeniei, a simplității, să poți întreba pe cineva, sincer, „Ce mai faci?”.
Pr. Laurențiu: Este evidentă componenta marketing-ului în zilele noastre.
De altfel, a ști să-ți vinzi imaginea este o artă și sunt școli care au acest subiect în curriculum.
Este știut, de asemenea, că tinerilor le place viața luminoasă – reclamele au culori stridente, volum ridicat.
Pe stradă, vitrinele magazinelor atrag prin marketing-ul lor. Însă, sub masca lor este putrejune și gol. Cine stăpânește, de fapt, pe cine?
Din nefericire pentru noi, astăzi, Hristos nu are un PR; este „prăfuit”, într-o icoană, un musafir rapid când i se spune copilului să se închine înainte de a se așeza la masă, un musafir cu care ne întâlnim rapid la biserică pentru ca mai apoi să revenim la preocupările noastre cotidiene.
Vorbim despre un veritabil paradox al luminii, care se afundă tot mai mult în întuneric.
În continuarea acestor gânduri, mărturisesc că încerc să-mi fac treaba cât mai bine, uneori reușind mai mult, alteori mai puțin.
Sunt o fire aprigă, nu cred în jumătăți de măsură. Dar este bine, în viață, să fii diplomat, să știi să stăpânești și compromisul.
Aveți de reproșat ceva părinților (familiei sau preoților)?
Socotiți că preoții și părinții de acasă ar trebui să aibă o altfel de abordare?
Cum vedeți un preot care să poată deschide poarta unui tânăr?
Poate că suntem prea cufundați în superficial, în unghiuri prea închise sau prea deschise, în cotidian, dar toți putem învăța unii de la ceilalți.
Cum pot eu, cu mijloacele de care dispun, în calitate de preot, să facilitez apropierea unui tânăr de Hristos?
Cum ar trebui să fie preotul care să poată căpăta vizibilitate în ochii tinerilor orbiți de poleiala lumii acesteia?
Având în vedere contextul sanitar de astăzi, cu preponderența virtualului, cu atât mai sustras din realitate este tânărul, mai absent, mai dificil de abordat.
SG: În mare parte, cred că părinții trebuie să intre în raza de atenție a copiilor prin prezența lor în mediile frecventate de aceștia. Vorbim cu precădere despre realitatea virtuală, de rețelele de socializare.
Pe vremea când mă situam în afara ortodoxiei, judecam preoții adesea și vedeam lucrurile altfel. Când ești în apropierea lor, însă, realizezi că lucrarea preoților față de tineri nu este ușor de realizat.
Recunosc că și mie îmi este greu să mă apropii de cineva în vârstă de douăzeci de ani (eu având treizeci și patru de ani). Cred că o posibilitate pentru preoți ar fi să încerce, după caz, să fie puțin „cool” (angl. moderni), recurgând la glumă, la o deschidere pe care tinerii să o simtă.
DG: Cred că pe noi ne-a surpris și atras duhovnicul nostru prin faptul că s-a coborât la mintea noastră – sau așa l-am perceput.
Eu mi-am căutat duhovnicul mai mult timp; avem acum același duhovnic, însă ne vorbește diferit fiecăruia.
Nu ne-a judecat, nu ne-a mustrat.
Când mergeam să mă spovedesc în Cluj-Napoca, primeam Sfânta Împărtășanie, deși fumam.
Însă, actualul duhovnic a știut cum să-mi vorbească pentru a mă determina să-mi revizuiesc atitudinea.
Nu mi-a dat dezlegare pentru împărtășanie până nu am renunțat la fumat.
Prin faptul că am simțit că vorbește pentru mine, am reușit să înțeleg.
Pr. Laurențiu: Noi n-am venit aici în această seară ca să ne erijăm în învățători.
Însă, împărtășirea experiențelor de viață, reciproc, ajută mult.
Fiecare dintre cei prezenți în această seară ați vorbit prin prezența și conștiința dvs.
Sunt încrezător că plecăm mai bogați de aici.
SG: Am văzut amândoi modele în familie.
Mă gândesc cum voi face ca să preiau și eu din ceea ce apreciez la părinții și bunicii mei.
DG: Încercăm să nu alegem calea cea mai plăcută sau ușoară, având exemplul părinților, pentru a ne pregăti si noi pentru momentul in care vom fi părinți.
SG: Am avut vicii multe, am gustat din „mere” variate, însă, de când am ajutorul Sfântului Efrem cel Nou, am simțit o dulceață și o îmbărbătare pe care nu le mai trăisem până atunci.
M-am rugat timp de șase-opt luni la Sfântul Efrem cel Nou, fără tehnici și strategii, ci simplu, și i-am simțit din plin lucrarea.
DG: Rugăciunea la Sfântul Efrem cel Nou mi-a fost sprijin în a reuși să renunț la viciul fumatului.
Tot Sfântul Efrem cel Nou, la care mama s-a rugat în copilăria și adolescența mea, m-a ocrotit și m-a ferit de tentațiile cărora au cedat mulți cunoscuți.
SG: Închei afirmând că prezența rugăciunii este primordială pentru a trăi cu adevărat.”
Transcrierea întâlnirii a fost realizată prin dragostea și efortul unui tânăr vlăstar al parohiei noastre, domnișoara Ioana-Daria Lupu, căreia îi mulțumim pentru toată implicarea
