„Minunat este Dumnezeu întru sfinții Săi…” (Psalm 67, 36)

În ultima ședință a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, întrunit la Palatul Patriarhiei în zilele de 1-2 iulie 2025, s-a aprobat instituirea Duminicii Sfinților Athoniți în Duminica a treia după Rusalii, urmând astfel Duminicii Tuturor Sfinților și Duminicii Sfinților Români.

Evident ca aprobarea în cauză are o importanță misionar-pastorală pregnantă, mai ales prin aceea că mulți dintre sfinții athoniți au fost contemporani cu nevredniciile noastre.
Învățătura de credință ortodoxă ne statuează faptul ca omul a fost creat spre asemănarea cu Dumnezeu, ceea ce conduce la teza ca toți dintre cei care am primit trup omenesc și suflet dumnezeiesc din pântecele mamei noastre trebuie să ne străduim în a plăsmui și rodi ca zilele petrecute pe acest pământ să rodească sfințenie.
Cu alte cuvinte, fiecare dintre noi s-a născut spre sfințenie.

Mai departe, rămâne efortul personal al nostru de a plini această chemare dumnezeiască.
Face viața aceasta, felurit și unic construită pentru fiecare dintre noi, ca acest deziderat al sfințeniei să se depărteze de la noi cu fiecare zi ce-o petrecem pe acest pământ și, cu fiecare păcat sau patimă pe care le săvârșim, să ne adâncim într-o criză individuală, care se poate contura, în cele din urmă, în deprimare, deznădejde sau depresie, suferințe de căpătâi ale contemporaneității noastre.

În Sfântul Munte, din secolul al IX-lea și până în prezent, au viețuit peste 400 de sfinți, sub rezerva că, evident, mai sunt mulți alții nedescoperiți sau neștiuți.
Între aceștia au fost și mulți de neam românesc, care au împodobit deja calendarul Bisericii Ortodoxe Române, dar și pe cel al altor Biserici Ortodoxe surori, începând mai întâi cu cel al Patriarhiei Ecumenice, cea care, din punct de vedere canonic, a acordat sfințenia românilor viețuitori întru neprihănire la Sfântul Munte.

Suflul athonit nu a ființat doar pe Muntele Sfânt, ci a traversat granițe, mări și țări.
În acest sens, ca un simplu exemplu, dorim să iterăm, în cele ce urmează, situația în care a fost pus părintele Sofronie Saharov, ucenicul Sfântului Siluan Athonitul, atunci când, în anul 1958/59, a cerut guvernului britanic viza pentru a se muta cu mica sa obște monahală de la Paris la Tolleshunt Knights, Essex.
Era vremea la care britanicii nu primeau pe nimeni în țara lor și, chiar în Camera Comunelor, unde s-a dezbătut doleanța părintelui, aceasta era pe cale să fie respinsă pe motiv ca Marea Britanie nu are nimic câștig de pe urma acestor călugări.
Momentul este relatat de părintele Zaharia Zaharou, ucenicul său, care spune că, aproape când să fie respinsă cererea, un membru al parlamentului se ridică și spune: „Nu doriți să-l lăsați pe arhimandrit să vină, pentru că ei nu pot contribui cu nimic la economia noastră. Astfel, dacă cei 12 Apostoli ar veni astăzi la Dover, l-ați primi numai pe Iuda, pentru că el are banii.”
Se spune că în acea clipă, ministru-secretar de intern, Butler, a semnat cererea și a spus să se dea arhimandritului tot ceea ce dorește.
Astfel a intrat părintele Sofronie, în chip minunat, cu mica sa obște, în Anglia.

Similar, pe la aceeași vreme, dar pe treptele congresului american, Sfântul Ioan Maximovici îngenunchea în fața președintelui american Harry S. Truman, cerându-i să-i aprobe viza pentru comunitatea sa din Tubabao, Filipine pentru statul american.

Am oferit aceste două mărturii pentru a creiona tabloul voinței dumnezeiești atunci când oamenii se ridică împotriva Lui și cum duhovnicia și trăirea în rugăciune face ca să se înmoaie și cel mai aprig potrivnic al lui Hristos.

Revenind, apreciem că Sfântul Munte este, poate, singurul loc din lume unde nu s-a născut niciun copil, dar este locul cel mai dens din lume unde s-au născut sfinți.
Astfel, cei care au trăit dimpreună cu noi realități ale aceleiași vieți, tulburate de răsuflarea rece a dușmanului omului, au putut atinge sfințenia.

Și ne referim aici doar la câțiva aparținători ai secolului al XX-lea al erei creștine: Sfântul  Arsenie Capadocianul (+1924), Sfântul Siluan Athonitul (+1938), Sfântul Sava din Kalimno (+1948), Sfântul Daniil Katunakiotul (+1929), Sfântul Ieronim Simonpetritul (+1957), Sfântul Efrem Katunakiotul (+1998), Sfântul Iosif Isihastul (+1959). În mod expres dorim să-i menționăm și pe sfinții români nevoitori la Sfântul Munte, respectiv pe părintele Dionisie Ignat și pe părintele Petroniu Tănase.

Însă ceea ce ne-a pornit întru această lucrare de față, este ziua de 12 iulie, zi în care îl pomenim pe Sfântul Paisie Aghioritul.

Cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel în zilele de pe urmă, premergătoare sărbătoririi Starețului, după cum i se spunea, am efectuat un pelerinaj la locul său de odihnă, la mănăstirea Sfântului Ioan Teologul de la Suroti, de lângă Tesalonic.
Vremea aprinsă a verii din Tesalia revărsa valuri de foc, însă năzuința de a poposi la mormântul Starețului făcea ca dogoarea să se preschimbe în răcoare duhovnicească.
La momentul sosirii noastre porțile erau încuiate, însă dragostea și bunătatea Starețului a înmuiat inimile aprige ale cerberilor mănăstirii și am poposit ca ultim pelerin la rândurile nesfârșite ale celor care doresc să sărute mormântul și crucea Sfântului Paisie Aghioritul.
Cu toate că am avut privilegiul de a mă închina de mai multe ori la locul pământesc al Starețului, pelerinajul acesta a avut ceva aparte.
Prin aceea că nu mai era presiunea mulțimii nerăbdătoare, maicile au fost mai îngăduitoare și mi-au permis a zăbovi, ca ultim pelerin al zilei, fără a mă grăbi.

Am explorat cu privirea, cu mintea și cu sufletul fiecare centimetru pătrat al ansamblului funerar unde se adăpostesc moaștele întregi ale Sfântului.

Fiecare fir de iarbă, fiecare frunză de trifoi, fiecare floare sau fiecare pietricică de pe mormânt erau așezate parcă într-o ordine perfectă.

Nimic nu lipsea și nimic nu era în plus. Locul pâlpâia de pace, emana curaj, izvora zâmbet și putere.
Păsările își aduceau cântarea lor, iar liniștea, improprie acelui loc atât de râvnit de creștinii din întreaga lume, pusese stăpânire pe pământ.
Parcă totul se oprise în loc, iar orologiul nu-și mai avea timpul său…

Îmi amintesc ca, la vremea lui 12 iulie 1994 eram în fierberea finalei Campionatului Mondial de Fotbal desfășurat în Statele Unite ale Americii, unde România a avut un parcurs excepțional, eveniment care ne copleșise din punct de vedere al momentului.
Rugăciunea era puțină, agitația maximă…

Însă, în celălalt colț al mapamondului, la vremea slujbei Utreniei săvârșite în capela spitalului unde era internat, cineva îmbrățișa lumea și se înveșmânta în haine alese în fața Judecătorului.
Pe cât de multă era agitația și frământarea unui astfel de spectacol sportiv, pe atât de mare era pacea și taină în care Starețul lăsa cele ale lumii acesteia și se năștea în cer.

Nu a dorit slava lumii acesteia și nu a avut răbdarea de a lepăda rugăciunea continuă și a urmări finala campionatului de fotbal.
A depășit frumusețea stearpă și poleiala sclipitoare, dar searbădă, a jocurilor vremelnice și a ales să meargă la finala finalelor, la campionatul campionatelor, care se desfășoară în Împărăția lui Dumnezeu, întru veșnicie.

La final, dincolo de momentul acesta special, pe care am ales să-l împărtășesc tuturor celor ce vor citi aceste rânduri, o singură învățătură am ales a o sublinia în mod deosebit.
Văzând frumusețea Mănăstirii Sf. Ioan Teologul din Suroti, curățenia, ordinea și disciplina, noi înșine primind corecție din partea viețuitorilor locașului de cult, am înțeles mai abitir ca nu există niciun fel de rabat, de excepție sau de îngăduință în a împlini și administra lucrarea pentru care am fost chemați în lumea aceasta.

Concret, cu “te rog frumos” sau doar apelând la conștiință sau bun simț nu se realizează lucrurile trainice.

Acolo unde sunt reguli, unde există ordine, program, implicare și binecuvântare, acolo există frumos!
Nimic lăsat la voia întâmplării nu se zidește singur.
Sau, după cum o corabie se conduce cu mână forte pe timonă, fără a te lăsa în voia valurilor, tot așa o mână puternică conduce acea corabie care se cheamă familie, serviciu sau Biserică.
Cine se opune rânduielii, acela singur se exclude.
Însă frumosul nu se plinește fără suferință întru ascultare duhovniceasca!

Iar cel care se rupe unilateral de mlădiță, dorind să se împotrivească bunei rânduieli, acela se aseamănă, după cum spunea Starețul oarecând, smochinei care este ruptă de tulpina. Chiar dacă este coaptă, laptele care curge din coadă smochinei, arată ca smochina încă mai are nevoie de tulpină.
Și încă ceva…
Așa după cum Sfântul Paisie a spus că: “dacă aș avea un cuțit mi-aș tăia inima în mii de bucăți și aș împărți-o oamenilor”, tot așa, viața lui să fie o făclie luminoasă pentru viața noastră.

Și, după cum el s-a dăruit lumii, tot așa și noi să ne dăruim unii altora, stăruind spre sfințirea vieții noastre prin ascultare și rugăciune.
Dorind tuturor pacea și liniștea cu care ne-am înveșmântat și noi la Suroti, vă îmbrățișăm pe toți cu binecuvântarea și bucuria pe care am primit-o de la Sfântului Paisie Aghioritul și încheiem cu îndemnul și urarea ca să nu vă treacă vremea vieții acesteia până ce nu veți poposi la mormântul Starețului!

A consemnat pr. Laurențiu Lazăr.