„O, Duhule Sfinte, drag ești Tu sufletului!”

La 50 de zile de la Învierea Domnului sărbătorim marele praznic al Pogorârii Duhului Sfânt, numit în popor și Duminica Rusaliior.
În această zi, în Bisericile noastre sunt binecuvântate ramurile de nuc și tei, ca simbol al limbilor de foc care s-au pogorât peste ucenici în ziua Cincizecimii.

În Duminica Rusaliilor, la finalul Sfintei Liturghii, este săvârșită o slujbă specială – „Vecernia plecării genunchilor”, numită astfel deoarece atât slujitorii Bisericii, cât şi credincioşii, îngenunchează. Știm că Sfinţii Părinţi au interzis îngenuncherea atât în ziua Învierii, cât şi în perioada postpascală, însă plecarea genunchilor din ziua Rusaliilor este justificată deoarece arată starea de smerenie şi de rugăciune stăruitoare necesară pentru a fi vrednici de Pogorârea Sfântului Duh.

Având în vedere că aceste ramuri poartă binecuvântarea lui Dumnezeu în urma rugăciunii preotului, cel mai potrivit ar fi ca, după ce se usucă, ele să nu fie aruncate la gunoi, ci arse sau îngropate în pământ, pentru a se „întoarce” din nou în natură. În satul românesc, gospodarii păstrează ramurile chiar și după ce se usucă, împodobind cu ele nu doar uşile sau ferestrele caselor, ci și icoanele.

Sursă: Doxologia.ro

Galerie foto 4 iunie 2023

„O, Duhule Sfinte, drag ești Tu sufletului! Nu e cu putință să Te descriu, dar sufletul cunoaște venirea Ta și Tu dai pace minții și dulceață inimii.

Domnul spune: „Învățați de la Mine că sunt blând smerit cu inima și veți afla odihnă sufletelor voastre” [Matei 11, 29]. Aceasta o spune Domnul despre Duhul Sfânt: căci numai în Duhul Sfânt își găsește sufletul odihna desăvârșită.

Fericiți suntem noi, creștinii ortodocși, pentru că mult ne iubește Domnul și ne dă harul Duhului Sfânt și în Duhul Sfânt ne dă să vedem slava Lui.
Dar ca să păstrăm harul trebuie să iubim pe vrăjmași și să mulțumim lui Dumnezeu pentru toate întristările.

În fiecare zi, hrănim trupul nostru și respirăm aer ca el să trăiască.
Dar pentru suflet avem nevoie de Domnul și de harul Duhului Sfânt, fără de care sufletul moare.
Așa cum soarele încălzește și învie florile câmpului și ele se întorc spre el, așa și sufletul care iubește pe Domnul este atras spre El și își găsește fericirea în El, și în marea lui bucurie vrea ca în toți oamenii să fie aceeași fericire.

Domnul ne-a făcut ca să locuim veșnic în cer împreună cu El în iubire.

Slavă Domnului și milostivirii Sale! El ne-a iubit atât de mult, încât ne-a dat pe Duhul Sfânt, Care ne învață tot binele și ne dă puterea de a birui păcatul.
După mulțimea milostivirii Sale, Domnul ne dă harul și noi trebuie să-l păstrăm cu tărie ca să nu-l pierdem, fiindcă fără har omul e orb duhovnicește.

Orb este cel ce adună comori în această lume: aceasta înseamnă că sufletul lui nu cunoaște pe Duhul Sfânt, nu știe cât e de dulce și de aceea e înrobit pământului.

Dar cine a cunoscut dulceața Duhului Sfânt, acela știe că ea întrece neasemănat toate și nu mai poate fi înrobit de nimic de pe pământ.
E înrobit numai de iubirea Domnului, își găsește odihna în Dumnezeu și se bucură și plânge pentru oamenii, că n-au cunoscut toți pe Domnul și îi este milă de ei.

Când sufletul este în Duhul Sfânt, el este plin și nu tânjește după cele cerești, pentru că Împărăția cerurilor este înăuntrul nostru [Luca 17, 21], fiindcă Domnul a venit și s-a sălășluit întru noi [Ioan 14, 23]. Dar dacă sufletul pierde harul, el tânjește după cele cerești și cu lacrimi îl caută pe Domnul.

O, cât de rău îi este sufletului când pierde harul și îndrăznirea; atunci în plânsul inimii strigă după Dumnezeu: „Când voi vedea iarăși pe Domnul și mă voi desfăta de pacea și iubirea Lui?”

De ce te tângui, suflete al meu, și verși lacrimi? Sau ai uitat ce a făcut Domnul pentru tine, cel vrednic de toată pedeapsa?

Nu, n-am uitat ce mare milă a revărsat asupra mea Domnul și-mi aduc aminte de dulceața harului Duhului Sfânt și cunosc iubirea Domnului și cât de dulce este ea sufletului și trupului.

De ce lăcrimezi, suflete, dacă cunoști pe Stăpânul și negrăita Lui milostivire față de tine? Ce mai vrei de la Stăpânul, Care ți-a arătat o milă atât de mare?

Sufletul meu vrea să nu mai piardă nicicând harul Domnului, căci dulceața Lui atrage sufletul meu să iubească neîncetat pe Ziditorul lui.

Când harul se împuținează în suflet, atunci el cere iarăși de la Domnul mila pe care a cunoscut-o.
Atunci sufletul se frământă pentru că îl chinuie gândurile rele și caută ocrotire la Domnul, Ziditorul său, și-L roagă să-i dea duh smerit, ca harul să nu mai părăsească sufletul, ci să-i dea puterea de-a iubi neîncetat pe Tatăl său Cel Ceresc.

Domnul retrage adeseori harul Lui de la suflet și prin aceasta povățuiește cu milostivire și înțelepciune sufletul, pentru care în mari chinuri și-a întins brațele pe cruce, ca fie smerit.

Doamne, Tu vezi cât de neputincios e sufletul meu fără harul Tău, și că nu are nicăieri odihnă.
Tu, dulceața noastră, Tatăl nostru Cel Ceresc, dă-ne puterea de a Te iubi, dă-ne frica Ta sfântă, așa cum tremură și Te iubesc heruvimii.

Tu, Lumina noastră, luminează sufletul ca el să Te iubească nesăturat.

Tu retragi harul Tău de la mine, pentru că sufletul meu nu rămâne totdeauna în smerenie, dar Tu vezi cât sunt de trist și cum Te rog: „Dă-mi mie smeritul Duh Sfânt.”

Prin el însuși omul este lipsit de puterea de a împlini poruncile lui Dumnezeu, de aceea s-a zis: „Cereți și vi se va da” [Matei 7, 7].
Dacă nu cerem, ne chinuim pe noi înșine și ne lipsim de harul Duhului Sfânt; fără har însă, sufletul se tulbură mult, pentru că nu înțelege voia lui Dumnezeu.

Pentru a avea harul, omul trebuie să fie înfrânat în toate: în mișcări, în cuvinte, în priviri, în gânduri, în hrană. Și oricui se înfrânează îi vine în ajutor învățătura din cuvântul lui Dumnezeu, care spune: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci și cu tot cuvântul ce iese din gura lui Dumnezeu” [Matei, 4,4].

Cuvioasa Maria Egipteanca a luat de la Sfântul Zosima numai puțină linte cu degetul și a zis: „Îmi e de ajuns aceasta, cu harul lui Dumnezeu”.
Trebuie să te obișnuiești să mănânci cât mai puțin cu putință, dar aceasta cu judecată, atât cât îți îngăduie munca ta. Măsura înfrânării trebuie să fie aceea ca după masă să dorim să ne rugăm.

Domnul ne iubește mai mult decât iubește o mamă copiii ei și ne dă în dar harul Duhului Sfânt, dar noi trebuie să-l păzim cu tărie, pentru că nu e nenorocire mai mare decât faptul de a-l pierde.

Când sufletul pierde harul, el se mâhnește tare și se gândește: „Trebuie că l-am întristat Stăpânul.”
În aceste minute de întristare, sufletul e ca și cum a căzut din cer pe pământ și vede toate întristările de pe pământ. Ah! Cum roagă atunci sufletul pe Domnul să-i dea din nou harul Său.

Această tânjire după Dumnezeu nu poate fi descrisă.

Sufletul care a gustat dulceața Duhului Sfânt n-o poate uita; el însetează ziua și noaptea și se avântă nesăturat spre Dumnezeu.
Cine va descrie dogoarea iubirii sale pentru Dumnezeu pe Care sufletul l-a cunoscut ca Părintele său Ceresc? Sufletul nu va avea nici un minut de răgaz pe pământ, până când Domnul nu-i va da harul Său.

Sufletul care a pierdut harul tânjește după Stăpânul și plânge ca Adam după izgonirea din rai. Și nimeni nu-l poate mângâia atunci afară de Dumnezeu.

Lacrimile lui Adam erau mari și ele udau ca niște pârâiașe fața, pieptul și pământul de sub picioarele lui, și suspinele lui erau adânci și puternice ca foalele unei fierării: „Doamne, Doamne — se tânguia el — ridică-mă iarăși în rai!”

Păstrați harul lui Dumnezeu: cu el viața e ușoară, totul se lucrează bine, după Dumnezeu, totul e plin de și bucurie, sufletul are odihnă în Dumnezeu și merge ca printr-o grădină minunată în care trăiește Domnul și  Maica Domnului.

Lipsit de har, omul nu e decât pământ păcătos dar cu harul lui Dumnezeu omul se aseamănă după  minte îngerilor.Îngerii slujesc lui Dumnezeu și Îl iubesc cu mintea lor; tot așa și omul e după minte ca un înger.

Fericiți cei care ziua și noaptea se îngrijesc să placă Domnului ca să se facă vrednici de iubirea Lui; ei cunosc prin experiență și simt harul Duhului Sfânt.

Slavă Domnului că ne dă să înțelegem venirea harului și ne învață să cunoaștem pentru ce vine harul și pentru ce se pierde.
Sufletul celui ce păzește toate poruncile va simți întotdeauna harul, chiar dacă e puțin. Dar el se pierde ușor pentru slava deșartă, pentru un singur gând de mândrie.

Putem să postim mult, să ne rugăm mult, să facem mult bine, dar dacă pentru aceasta vom cădea în slavă deșartă vom fi asemenea unui chimval care răsună, dar înăuntru e gol [1 Corinteni 13, 1].
Slava deșartă face sufletul gol pe dinăuntru și e nevoie de multă experiență și de o îndelungată luptă pentru a o birui.

Războiul nostru e și crud, și greu, și totodată simplu.
Dacă sufletul iubește smerenia, el sfărâmă toate cursele vrăjmașilor noștri și ia toate întăriturile lor. În lupta noastră duhovnicească trebuie să ne uităm de asemenea cu grijă să nu ne lipsească munițiile și proviziile.
Munițiile sunt această smerenie a noastră iar proviziile sunt harul dumnezeiesc; dacă le pierdem, dușmanii ne biruiesc.

Războiul e crâncen, dar numai pentru cei mândri; pentru cei smeriți, dimpotrivă, el este ușor, pentru că ei Îl iubesc pe Domnul iar El le dă o armă puternică: harul Duhului Sfânt, de care vrăjmașii noștri se tem,  fiindcă îi arde cu focul lui.

lată o cale scurtă și ușoară spre mântuire:

Fii ascultător, înfrânat, nu osândi, păzește-ți mintea și inima de gândurile cele rele și gândește că toți oamenii sunt buni și Domnul îi iubește. Pentru acest gând smerit, harul Duhului Sfânt va via întru tine și vei zice: „Milostiv este Domnul!”

Dar dacă osândești, murmuri și-ți place să-ți faci voia, atunci chiar dacă te rogi mult, sufletul tău sărăcește și spui: „Domnul m-a uitat.”
Dar nu Domnul te-a uitat pe tine, ci tu ai uitat că trebuie să te smerești, și pentru aceasta harul lu Dumnezeu nu viază în sufletul tău; el intră însă cu ușurință în sufletul smerit și îi dă pacea și odihna în Dumnezeu.

Maica Domnului a fost mai smerită decât toți și de aceea o preamăresc cerul și pământul; și oricine se smerește va fi preamărit de Dumnezeu și va vedea slava Domnului.

Duhul Sfânt este dulce și plăcut pentru suflet și trup. El ne dă să cunoaștem iubirea lui Dumnezeu, și iubirea aceasta este de la Duhul Sfânt.

Lucru minunat: prin Duhul Sfânt omul cunoaște pe Domnul, Ziditorul lui; și fericiți cei ce slujesc Lui, pentru că El a zis: „Acolo unde sunt Eu, va fi și slujitorul Meu” și „va vedea slava Mea” [Ioan 12, 26; 17, 24].

Dacă încă aici pe pământ e așa, cu cât mai mult îl iubesc pe Domnul și-L slăvesc în Duhul Sfânt sfinții în ceruri; și iubirea aceasta e de negrăit.

Sufletul care a cunoscut pe Duhul Sfânt înțelege ce scriu.

 Pentru ce însă ne iubește atât de mult Domnul? Toți suntem păcătoși [Romani 3, 23], iar „lumea întreagă în rău zace”, cum spune Ioan Teologul [1 Ioan 5, 19],  pentru ce ne iubește deci?

Domnul Însuși este numai iubire [cf. 1 Ioan 4, 8]

Așa cum soarele încălzește tot pământul, așa și harul Duhului Sfânt încălzește sufletul să iubească pe Domnul iar el tânjește după El și-L caută cu lacrimi.

Cum să nu te caut? Tu te-ai arătat în chip neînțeles sufletului meu și l-ai înrobit cu iubirea Ta, și harul Duhului Sfânt a desfătat sufletul meu și e cu neputință pentru el să-l uite.

Cum să uităm pe Domnul, când El este în noi? Apostolul a propovăduit noroadelor zicând: „Până când Hristos va lua chip întru voi” [Galateni 4, 19].

O, dacă ar cunoaște toată lumea pe Hristos și cât de mult ne iubește și cât de dulce e această iubire și cum toate puterile cerești se hrănesc din ea și cum toate viază prin Duhul Sfânt și cum este preamărit Domnul pentru pătimirile Lui și cum Îl slăvesc toți sfinții!
Și slava aceasta nu va avea sfârșit.

Să ne smerim, fraților, și Domnul ne va iubi.
Că Domnul ne iubește, o știm după harul pe care Domnul îl dă sufletului.
Când harul e în suflet, fie și numai puțin, atunci sufletul iubește pe Domnul și pe aproapele și are pace întru sine. Dar este o iubire încă și mai mare, și atunci sufletul uită lumea întreagă

Fericit cel ce nu pierde harul lui Dumnezeu, ci se înalță din putere în putere.
Eu însă am pierdut harul, dar Domnul a avut multă milă de mine și, mi-a dat să gust un har încă și mai mare, după singură milostivirea Sa.

Neputincios este sufletul! Lipsiți de harul dumnezeiesc, suntem asemenea dobitoacelor, dar prin har, omul e mare la Dumnezeu.

Domnul vrea ca noi să fim în El și în Tatăl.

Dar ce am făcut pentru Tine, Doamne, sau cu ce Ți-am plăcut, ca Tu să vrei să fii în noi și noi să fim întru Tine?

Prin păcatele noastre noi Te-am țintuit pe cruce și Tu vrei să fim cu Tine?
Cât de mare e mila Ta, și eu o văd revărsându-se peste mine.
Sunt vrednic de iad și de dar Tu mi-ai dat harul Duhului Sfânt

Iar dacă Tu mi-ai dat mie, păcătosului, să Te cunosc prin Duhul Sfânt, atunci Te rog, Doamne, dă tuturor noroadelor să Te cunoască pe Tine.”

 

Din însemnările Cuviosului Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei  Studiu introductiv și traducere diac. Ioan I. Ică jr. Deisis, Sibiu, 2001, pp. 102-114